Era Soarele care trebuia să încălzească inimile triste…

Hai, să-ți dau în ghioc!

Ilinca nu a mai fost la mare de doi ani.

Ajunsă acolo nu se mai sătura ce să privească. Și așa cum obișnuia întotdeauna când era la mare s-a trezit dis -de -dimineață, ba chiar înaintea soarelui. Și asta ca să prindă toate nuanțele naturii atunci când se trezea. Ca unul care se știa admirat că este cel care dăruiește lumina și căldura, soarele încerca să mai lungească așteptarea, se mai întindea leneș în patul auriu presărat cu stele, deschidea un ochi, apoi pe celălalt, mai făcea câteva exerciții și bucuros că a meritat toate acestea trimitea ca într-o ploaie aurie primele raze de lumină pe pământ.

Ca și Ilinca, pe plajă mai erau și alți curioși, unii chiar curajoși ca să intre în apa limpede și rece încă de la prima oră a dimineții. Printre ei mai erau și cei care voiau să prindă o oră de somn până să vină căldura și puhoiul de lume gălăgioasă cu copii, bagaje, căței, cărucioare și viață. Ilinca a lăsat prosopul pe șezlongul așezat chiar pe malul mării și s-a apropiat temătoare de apă. În dimineața aceea era curată și limpede că dacă ar fi vrut se putea oglindi în valurile ei unduitoare și jucăușe. A încercat apa doar cu degetele și înfiorată s-a tras înapoi. Atenția i-a fost atrasă de o scoică mare asemănătoare unui ghioc de ghicit. Era unul mare cu dungi maronii și cu striații aurii. Ca în copilărie l-a pus la ureche ca să asculte povestea lui și parcă fermecată a plecat cu gândul în satul ei…se vedea copil alergând în urma căruțelor cu țigani alături de prietenii ei și în urechi auzea tropotul cailor trăgând căruțele încărcate cu puradei, ligheane, ceaune, cercei, inele, mărgele și o altă lume, față de a lor.

Când prin sat se întâmpla să fie un eveniment mai altfel decât cele obișnuite, Ilinca era mereu în gașca zgomotoasă. Se și vedea acum cum alerga cu picioarele goale la deal sau la vale în cercetare ca să vadă ce

s-a mai întâmplat. Chiuiau pe la toate porțile ca să-i audă prietenii care erau prin curți și încă nu aflaseră cine a mai venit, de unde se putea face rost de o masă fără să își mai rupă din timpul de joacă ca să ajungă acasă. Întotdeauna i-a plăcut să fie printre oameni: să-i privească ce fac, ce vorbesc, cum se îmbracă. Crede totuși că nu era curioasă, ci mai degrabă uimită. Știa că din asta învăța multe și era mai mereu între ei și-i urmărea cum se purtau în anumite ocazii. Îi plăceau multe lucruri, dar din tot ce vedea cel mai mult o fascinau caii albi, poveștile pe care le auzea pe la porțile unde se așezau seara oamenii să se odihnească și să mai vorbească despre ei (acum crede că era cea mai bună ascultătoare), caravana cu filme și căruțele cu țigani…și cu ochii spre vremurile acelea își amintește de primăverile când ajungeau țiganii cu căruțele și îți așezau corturile în satul lor. Venirea lor era ca o sărbătoare. Cu căruțele încărcate și cu caii gătiți cu funde colorate și cordeluțe din piele împletite și legate la hamuri și prin coama cailor făceau spectacolul zilei, noutatea pe care și-o doreau.

Ilinca și prietenii ei abia așteptau venirea lor și urmăreau cum se opreau pe la fiecare poartă și salutau în felul lor spectaculos. Bărbații făceau o plecăciune cu pălăria până la pământ, dansau în fața celor de față, le arătau marfa și îi chemau pe lângă căruțe să vadă ce au. Bulibașa lor, care era cel în drept să recomande marfa, îi făcea semn unuia mai tânăr să vină lângă el.

-Măi, Marco, i-a vină încoa la mine și arătă-le românilor de aicea ce marfă bună avem. Tânărul, fericit că a fost tocmai el ales, se apropia mândru, arătându-și pieptul gol și mușchii puternici, ciocănind în vase cu degetele și cu dinții încerca ca să vadă și cei prezenți cât de trainice și ce alamă bună foloseau la făcutul vaselor.

-Vedeți, oameni buni, ce lucru de calitate facem! O să ne pomeniți toată viața voastră, ba chiar si cei care rămân după voi, ce lucru bun vă dăm. Hai, fiți primii care comandați, că avem multe obligații și în alte părți. Nu știu cum o să le facem față și să ținem piept la toate. Putem să facem și schimb de marfă că știm ce bune gospodine aveți. Ca să ne ținem puterile avem și noi nevoie de lapte, pește, brânză, făină, mălai …Ce ziceți ne tocmim, gospodarilor?

Țigăncile pe lângă ei își arătau podoabele, rochiile crețe colorate, basmalele înflorate, cerceii lungi atârnați, șirurile de mărgele care le împodobeau gâtul neted. Încercau și ele cum puteau să le ademenească pe gospodinele cuminți și harnice care-și vedeau de treabă pe lângă casele și copiii lor.

-Uite, Coană mare, și tu, cuconiță frumoasă, ce bine v-ar sta șirul acesta de mărgele roșii de la gâtul meu și care-ți place matale, Coană mare! Este ultimul, dar pot să ți-l dau chiar acuma, eu o să îmi cumpăr altul în toamnă când plecăm iar prin alte locuri. Ehei… acum îmi amintesc și de unde l-am cumpărat! Tocmai de pe malul Bosforului acolo unde ne-am așezat corturile. Dacă-ai ști ce ochi dulci îmi făceau bărbații care treceau pe lângă mine și ce zâmbre făceau femeile când ne vedeau ce gătite eram noi, țigăncile. Cred că le-ar fi plăcut și lor să le foșnească fustele crețe, iar cerceii să le ajungă până la umeri și gâtul să fie astupat de șiruri  de mărgele. Să știți de la mine, cuconițelor gospodine, mie nu mi-a mișcat nimeni inima decât tiganul de colo, voinicul ăla, cu mustăcioara neagră și cu ochii ca murele coapte. După care mă omor și acum după atâta vreme. Ascultând-o cum povestea, câte o gospodină mai tânără care se visa și ea îmbrăcată ca ele, lăsa o vorbă mai pe ascuns țigăncii că o să se înțeleagă ele altădată de cum fac ca să cumpere podoabele pe care și le dorea.

Ilinca, atunci copilă, rămânea uimită la cât de bine se înțelegeau între ei și doar din ochi. Se minuna de ce frumoase erau fetițele țigănușe și cum le sclipeau ochii-n cap de vesele și istețe ce erau. Îmbrăcate în culori vesele, cozile împletite strâns și adunate într-un coc la spate, cu funde prin păr, îmbrăcate în rochii cu câteva rânduri de volane la poale, părul negru împletit în toate felurile și prin ele prinse flori de câmp, cordeluțe colorate. Parcă o lua amețeala atunci când le privea cum își mișcau șoldurile micuțe ca să fie admirate și cu ochii în toate părțile ca să nu le scape nimic din ce se întâmpla.

Chiar de a doua zi după ce ceata de copii se aduna la locul stabilit începeau cercetările și una- două dădeau o raită până acolo. Își găsiseră un mal mai înalt, ceva mai departe de ei și se uitau spre corturile lor să vadă ce făceau, cum se organizau.

Ilinca își amintește că se credea în altă lume sau era la un film adus de caravană. Atâta culoare aducea viața lor și în viața ei. Unde te uitai rochii colorate, fuste crețe, marame, pălării negre și mustăți. Nu știa unde să se mai uite și oriunde își arunca privirea nu putea să-și i-a ochii de acolo. Vorbeau tare, gesticulau, cântau, dansau și tot timpul era un du-te -vino pe lângă focurile aprinse, acolo unde o țigancă bătrână meșterea pe lângă focul încins. A auzit cum o voce groasă și răgușită îi chema și pe ei la masa lor:

-Băi, voi de acolo! Veniți încoace, la masă cu noi! …și în timp ce se  cu pregătitul mesei înadins vorbea tare ca s-o audă și ceilalți:

-Că uite, nu mă lasă inima să-i las acolo să se uite cum mâncăm noi că poate le-o fi poftă și lor.

Amuzată de șiretenia lor, Ilinca recunoștea că abia așteptau invitația

și, cum erau flămânzi, nu așteptau să fie chemați a doua oară și chiar așa speriați cum erau primeau bucuroși invitația la masă. Zici că erau la un film, râdeau cu gura până la urechi din orice, vorbeau tare și se bucurau de tot, atâta bucurie simplă nu a mai văzut până la ei. În ea se dădea o luptă în momentul acela, se gândea că ce bine ar fi fost să se fi născut într-o șatră.

Din ziua aceea își făcuseră obiceiul să ajungă acolo când aproape se pregăteau de masă, găsiseră și o tactică, puneau pe unul dintre ei la pândă și când vedeau că se strângeau la corturi de pe unde era fiecare, acela era semnul că se așezau la masă și așteptau să-i cheme la masa lor. Cu timpul, Ilinca nu mai pleca spre corturi cu toată gașca de copii, prietenii ei. O lua cu ea doar pe Ioana, prietena ei care nu-i ieșea din vorbă, și se așezau în alt loc mai aproape de șatră. Pe ea o interesau și alte lucruri decât mâncarea și se simțea mai altfel lângă șatră. Îi plăcea să le privească viața și mai ales pe țiganca bătrână. Era o femeie micuță și subțire, de altfel doar fustele crețe o arătau mai acătării. Pe cap avea o basma colorată legată în fundă pe creștetul capului. Avea obrazul brăzdat de riduri adânci ca niște șanțuri săpate pe fața smochinită. Ochii mari, verzi și întunecați spuneau multe despre ea. Când se uita în jur și se nimerea să fii pe -acolo, uitătura ei trecea prin tine ca un fior prelungit dacă zăbovea mai mult cu privirea. Ilinca o observa din locul dosnic pe care și-l găsise și chiar de acolo simțea privirea și ochii ciudați ai țigăncii, noaptea mai ales o vedea în vis.  Cu toate acestea cum se trezea abia aștepta să ajungă la ei. Nu pleca niciodată singură, ci o lua cu ea și pe Ioana. Se așezau la locul pe care și-l găsiseră și de acolo urmăreau ce fac.

Acolo în șatră fiecare avea viața lui. Bărbații lucrau ceaune, cazane de rachiu, tigăi, ibrice, găleți pentru apă și băteau cu ciocanul în alama pe care o prelucrau la foc.

Pe lângă corturi, într-un loc bine ales, deasupra unei pirostrii era un ceaun și în jurul lui se învârtea piranda bătrână ajutată și de celelalte femei din șatră. Tinerele țigănci îmbrăcate ispititor în fuste și bluze colorate dădeau din șolduri în pași de dans prin fața tinerilor țigani care trebăluiau pe lângă meșterii mai în vârstă de la care învățau meșteșugul. Cu pălăriile pe cap, la bustul gol și cu mustăcioara abia mijită de băiețandri, se uitau printre gene la țigănușele tinere care le făceau invitație printre gene cu ochii, cu corpul și cu zâmbete. De mâncarea șatrei răspundea Piranda. Și cum se apropia amiaza și toți așteptau momentul mesei a strigat spre tinerele care le făceau ochi dulci și se fâțâiau pe lângă ei unduindu-și șoldurile:

-Hăi, voi, țigăncilor! Vă pasă doar să vă arătați unduielile din buric și șolduri, parcă nu mai știți și altceva! Mă lăsați aici lângă ceaun să mă pârjolesc de căldură. Nu vă gândiți că sunt bătrână și mi-au scăzut puterile și că amărâților care bat la ciocan de dimineață când nu se sculaseră nici cocoșii și că toată ziua i-a bătut soarele-n cap și focul la care lucrează li s-au lungit urechile de foame? Și aducându-și aminte de tinerețea ei a spus cu voce mai blândă:

-Hai, veniți de mă ajutați! Tu, Zemfira, curăță cartofii și ceapa, iar tu, Diamanta, ajută-mă să ridic ceaunul. Mileva, mai adu niște găteje să mai întețesc focul. Zurca și Anelka, începeți să așezați masa, vedeți să strălucească toate blidele și ce mai e pe masă! Când totul este aranjat, tu, Mileva, îi chemi pe toți la masă. A, și aduceți apă, prosoape, ligheane și turnați-le apă să se spele. Și râzând le-a spus: După ce duceți mâncarea puteți să vă hliziți cât vreți și să le faceți ochi dulci cui vă place.

La masă fiecare își știa locul. Mâncarea pentru toți, tot piranda era cea care o împărțea.

După ce mâncau se așezau pe pături și moțăiau la umbra unei căruțe. Țiganca bătrână își trăgea sufletul după oboseala cu făcutul și împărțitul mâncării trăgând cu sete dintr-o pipă și cu ochii departe a privit-o lung pe fata pe care o urmărea de ceva zile. În ziua aceea a trimis o copiliță din șatră să o invite pe ea și prietena ei să vină în șatră. Așa a ajuns la masa lor. Ilinca s-a simțit înfiorată când țiganca a măsurat -o din ochi o bună bucată de vreme și gânditoare i-a făcut semn să se apropie de ea. Cu pași nesiguri, Ilinca s-a apropiat de țigancă. Se simțea amețită și parcă îi fugea pământul de sub picioare când s-a uitat țiganca la ea.

-Cum te cheamă hăi, fată?

-Ilinca, mătușă…

-Ai un nume frumos și ți se potrivește a spus bătrâna țigancă. Ia dă mâna încoa! Nu aia, dă mâna stângă, cea de la inimă.

Ilinca se uita la contrastul dintre mâna ei netedă și la mâna ridată a bătrânei țigănci și culmea se simțea bine … Din mâna țigăncii simțea cum i se revărsa un șuvoi de energie care o liniștea.

-Să știi, Ilinca, că ai să ajungi departe. Uită-te la linia asta care pornește de la încheietura mâinii, o vezi? Ea arată că o să ai o viață lungă, linia este dreaptă și neîntreruptă până aproape când se termină. Linia întreruptă e semn că mai încolo o să ai o cumpănă mare, dar ai să treci peste ea. Era aproape de ea și parcă plutea când a început să o sfredelească cu privirea. O să ai noroc la toate și o mare iubire cum rar se mai întâlnesc în zilele astea.  Trage și o carte…A, ce bine, este un joker. El este. Hai, mai trage o carte, asta ești tu. Îți cade bine. O să fii o doamnă văzută și soarta ta este bună. S-a uitat adânc la ea și i-a spus: Tu semeni cu noi, țiganii, ai suflet de nomad și cred că ai în tine o mare putere, altfel decât ceilalți oameni. Ai să ajungi departe și ai să fii iubită de toată lumea.

Abia după mulți ani, Ilinca s-a gândit la ce i-a zis țiganca … că are sufletul nomad și chiar semăna cu ei … I-a spus adevărat. Așa este ea, chiar dacă nu își făcea bagajele să plece acolo unde-i dicta sufletul, de cele mai multe ori se ducea doar cu gândul prin locuri necunoscute …Acum era pe malul unei ape, nu peste mult timp era într-o șatră cu care călătorea zile și nopți prin munți înalți cu crestele până la cer și acoperiți de zăpadă ca niște căciuli… de-acolo pleca în alte locuri. Călătorea pe întinderi de nisip cât vedeai cu ochii și când își dorea o mică oază de răcoare tot căruța era umbrela lor. De-acolo ajungeau prin orașe mari cu oameni care vorbeau toate graiurile și totuși se înțelegeau din ochi și cu inimile vorbeau aceeași limbă. A călătorit cu vapoarele pe mări ca să ajungă în locurile pe care voiau să le vadă, au făcut popasuri prin orașe mari și unde se bucurau de admirația celor care treceau pe lângă grupul lor colorat cu bărbați și femei care știau să trăiască cu adevărat. Ilinca știa că toate acestea le simțea de când i- a prezis țiganca că are suflet de nomad.

În unele dimineți se juca cu cărțile. Avea pachetul ei de cărți pe care și-l cumpărase dintr-un magazin vechi de antichități. I-a plăcut cum vânzătoarea, după ce a măsurat-o din cap până în picioare, i-a spus că acele cărți din pachet sunt fermecate și că erau pregătite pentru ea.

-Uite, au încă praf pe ele de când te așteaptă pe raft. Când ai să deschizi pachetul ai să ghicești adevărat despre fiecare. Astea sunt fermecate, să știi! Au fost aduse aici de o țigancă bătrână și care mi-a spus că o să vină să le cumpere o femeie tânără cu ochi verzi.

-Ai să știi că este ea și doar ei să le dai! M-ai înțeles, măi femeie. Numai ei o să-i arate adevărul când o să ghicească,

-Să știi că m-au speriat vocea și cuvintele ei…

Ilinca se gândea că așa era cum spusese vânzătoarea.

În liniștea dimineții, când ceilalți din casă încă dormeau, ea pregătea micul dejun, nu înainte de a face o cafea …Atunci era timpul ei când erau doar ea, cafeaua și putea să vorbească” ea cu ea” în liniște. Curioasă se uita prin ceașca de cafea sau chiar deschidea cărțile. Cărțile ieșeau bune mereu. Știa că în toate gândurile ei, era el, băiatul cu ochii verzi și zâmbetul cald, iar acum omul ei de o viață!

Întotdeauna i-a ieșit adevărul în cafea și în cărți. Chiar și la prima cafea pe care au băut-o împreună i-a căzut că peste cinci puncte (zile, luni, ani) o să fie împreună și un elefant alb mare care însemna viață lungă și ani frumoși alături. Era una din diminețile acelea în care stătea de vorbă cu ea, cotrobăind prin lumea dinăuntrul ei și gândindu-se la viața sa. Cu gândurile departe când și când mai sorbea o gură de cafea și se lăsa dusă acolo, mulțumind Domnului pentru familia ei și pentru stâlpul puternic care o ținea să nu se clatine … a trezit- o din gânduri o voce caldă pe care o auzea în fiecare dimineață de 47 de ani:

-Bună dimineața, soarele meu!

…salutul, îmbrățișarea sinceră și privirea caldă că o vede …toate au făcut să se simtă întotdeauna ca un soare. Și poate de aceea călătorea cu gândul prin toate locurile și timpurile…  era Soarele care trebuia să încălzească inimile triste…

 

Brs_0980

Articole similare

BUNICA IOANA ȘI FIRELE NEVĂZUTE ALE IUBIRII Anul trecut, prin luna octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, am plecat la sat ca să-l conducem pe ultimul drum pe unchiul Ștefan, fratele mamei. Dacă moartea unchiului nu ar fi fost un moment trist, ar fi semănat cu o întâlnire ca altădată, când ne adunam toată familia, de la mic la mare, în curtea bunicii. Și în ziua aceea ne strânseserăm aproape toți. Numai că acum se adunaseră și prietenii, vecinii, bătrânii, ba și tinerii care mai rămăseseră în sat. Veneau în grupuri de câte doi, trei, după cât de bine se aveau între ei, ba de la Vale sau de la Deal, îmbrăcați în haine negre mai ales femeile care, pe lângă hainele negre, erau acoperite pe cap cu batice tinerele și cu gearuri de culoare neagră femeile în vârstă. Mergeau încet, ba mai oprindu-se pe la o poartă să-i aștepte pe Moș Vasile și pe Baba Maria sau pe alți bătrâni prieteni vechi de familie. În drumul spre casa răposatului își aminteau despre el că a fost un om bun și săritor la nevoile celorlalți. Îsi aminteau și din tinerețile lui că era aprig când se supăra, dar altfel era un om „pâinea lui Dumnezeu”. – Păi nu-ti amintești, măi Vasile, cum era și nea Ghiță, tatăl lui? „Așchia nu sare departe de tăietor”, așa era și Ștefan, se aprindea ca un foc de paie și la fel de repede se stingea. Răposata mamă-sa, baba Ioana, era o femeie blândă și cu mâinile ei a lecuit atâția copii. Mergeau încet oprindu-se din când în când să mai aștepte pe câte cineva. Știau că acela era ultimul lui drum și voiau să-l conducă fără grabă. Își aminteau de tinerețile lor, dar și de cei care s-au dus. Timpul era frumos și toamna se făcea încă simțită. Aerul era parfumat cu arome înțepătore de la vinul încă nestat din fiert, gutuile încă cu puful pe ele atârnau de crengile deja desfrunzite și parcă nu-și mai găseau locul acolo. Prin bolta de viță de vie ciorchinii brumării așteptau să fie culeși, iar pe gardul de la intrarea în grădină atârnau tărtăcuțele pestrițe tocmai bune ca să fie făcute pâlnii pentru pus vinul în butoaie. Eram în curtea bunicii și parcă mă vedeam copila de-atunci. Mi-am aruncat ochii spre drum și am văzut cum veneau în grupuri vecinii, prietenii și rudele îndoliate ca să-l conducă pe ultimul drum pe unchiul nostru, fratele, tatăl verișorilor noștri și bunicul nepoților. Cu o săptămână în urmă, când am fost acasă la ai mei, am trecut și pe la el ca să-l văd. Era de nerecunoscut. Refuza să mănânce și slăbise mult. Era lucid și am stat de vorbă cu el mai mult. Mi-a spus că vrea să moară ca să fie împreună cu soția lui, Tudorița, fără de care nu mai poate să trăiască. Am plâns amândoi. Știam că orice i-aș fi spus nu-l întorceam de la ce își pusese în gând. Când ne-am despărțit am știut că-l vedeam pentru ultima dată. Și iată-mă după numai o săptămână, eram din nou la el, dar de data asta ca să-l conducem acolo unde-și dorea cel mai mult… În camera unde se pregăteau cele trebuincioase pentru înmormântare, am văzut într-un cui atârnat bastonul bunicii pe care-l folosea și unchiul, dar numai prin curte, atunci când nu era văzut de nimeni pentru că nu-i plăcea să știe lumea că este nevolnic. Parcă trăiam un vis! Eram între oameni, dar nu eram acolo… zumzetul, poveștile din viața și copilăria unchiului: – Îți amintești, Ioano, când Fănel a adus-o pe Tudorița acasă? Doamne, ce se mai iubeau! a spus una din vecine. Dusă pe gânduri ascultam și cu ochii vedeam întâmplări de atunci și chiar nu știu de unde și până unde mi-a venit această amintire, mă gândesc că poate moartea unchiului a făcut legătura cu moartea bunicii. Plecasem de ceva vreme de acasă, din satul unde eram educatoare. Într-un fel, am fost nevoită să fac asta și să merg la oraș, acolo unde își începuse serviciul soțul meu. Mama a fost cea care m-a încurajat să plec, deși tot ea a fost cea care a dorit mult să fiu educatoare în sat. Mirată, mă uitam la mama cum de mă îndeamnă să las satul unde îmi începusem activitatea. Ca să mă convingă că este alegerea cea mai bună mi-a spus: – Crezi, mamă, că te-aș îndemna să faci asta, după cât mi-am dorit atât să vii in sat educatoare? Dar acum e altceva, fată! Ești măritată și să știi de la mine că o pereche de tineri și mai ales la începutul căsătoriei este bine să fie împreună, să se cunoască și să crească ca o pâine bună de la plămadă până la coacere. Așa că m-am luat după mama, am făcut cerere la Inspectoratul Școlar și am fost detașată la o grădiniță din oraș. Adevărul este că mi-a părut rău să plec din sat. Mă atașasem de copiii din satul unde am crescut și eu. Însă m-am putut rupe cumva mai ușor, pentru că generația pe care o lăsam în toamna următoare mergea la școală. Cel mai greu mi-a fost să mă despart de bunica Ioana. Mă întâlneam cu ea în fiecare zi după ce terminam orele. Mâncam împreună și după masă stăteam la vorbă amândouă până târziu. Vorbeam cu ea despre orice și tot ce-mi spunea mă liniștea. În ultimul timp, căutam un moment potrivit ca să-i zic de plecarea mea. Ocazia a venit când nici nu mă așteptam. Într-una din zile, eram la masă ca în fiecare zi după ce îmi terminasem orele. Mi-a luat mult timp ca să-mi fac curaj și să-i spun că o să plec la Tulcea cu serviciul. Am crezut că o să se sperie, dar bunica, cu voce calmă, m-a încurajat: – Nu-i nimic, draga bunicii! Lasă-mă pe mine, tu du-te unde crezi că îți este mai bine. Să știi că fiecare pui are zborul lui. Și liniștită după încrederea pe care mi-a dat-o, am plecat acolo unde îmi era locul, lângă soțul meu. Orașul ne-a deschis alte oportunități față de sat. Imediat ce am ajuns la oraș am primit prin serviciul soțului un apartament nou. Ne-am bucurat ca niște copii. Aveam casa noastră și chiar dacă dormeam pe saltea, încă nu aveam pat, și la lumina unei lanterne pe baterie (pe care o păstrăm și acum ca pe un obiect de suflet) eram atât de fericiți că nu-mi găsesc cuvintele ca să arăt bucuria pe care o trăiam. Ce mai, intraserăm în viața orașului! Ne făcuserăm prieteni noi, ne plimbam pe faleza Dunării, ne vizitau și le răspundeam la vizită. La două săptămâni mergeam acasă, de unde ne făceam provizii. De fiecare dată când ajungeam acolo, treceam și pe la bunica. Vedeam că mai îmbătrânise de când am plecat de acasă. Era mai reținută chiar și față de mine. Ca să spun drept, nouă orașul ne pria și ne-a deschis drumul spre altă viață. În grădinița unde lucram erau mai multe colective de copii și lucram pe grupe de vârstă. Trebuia să lupți ca să fii în grația părinților, a copiilor, dar și a colectivului de educatoare. De asta nu-mi era frică, știam că eram iubită de copii și părinți, iar între noi, colegele, era o întrecere și o luptă ca să-ți păstrezi locul de frunte pe care ți-l câștigaseși… Ca familie, ne mergea bine, ne iubeam și așteptam să fim părinți. Și în una din zilele de vară, a lunii iulie, călduroasă, chiar caniculară ajunseserăm fericiții părinți ai unei fetițe. Nu am stat prea mult să ne gândim la ce nume să-i dăm și am strigat-o pe nume, Ioana, după numele bunicii și al tatălui meu. Eram atât de fericiți de zici că trăiam într-o poveste. Când Oana (așa o răsfățam) avea aproape trei luni, am început să o visez tot mai des pe bunica Ioana. Îmi apărea în vis în tot felul de împrejurări: când era veselă prin curte certând în felul ei un pui mai zburdalnic care se depărtase de mama lui sau eram cu ea prin grădină arătându-mi câte ceva așa cum făcea când Dunărea era agitată sau norii erau prea jos. Seară de seară o aveam în vizită pe bunica. În una din seri mi-a apărut în vis tristă tare. Era la ea acasă. Stătea rezemată de poartă și se uita lung când la deal, când la vale. Mi-am dat seama că aștepta pe cineva. În vis am întrebat-o: – Tu ce faci, bunică? – Ce să fac, fată dragă? Aștept să vină vaporul de la Tulcea, că poate vii și tu cu el. Tare te-am dorit, fată! Vreau să te văd și să-ți țin puiul în brațe așa cum te țineam și pe tine. Vreau să o legăn, să o miros, să-i pun mâna pe cap ca să fie apărată de toate relele din lumea asta, care nu mai este ca cea dinainte. M-am trezit speriată și cum era sâmbătă, am pregătit câte ceva pentru fiecare și am plecat la sat. Eram agitată și parcă nu îmi mai găseam locul nicăieri. Parcă nu mai voiam să plec și imediat îmi venea să zbor ca să ajung mai repede la ea. Luptele se dădeau doar în mine. În ziua hotărâtă am plecat la vapor și de-acolo spre sat. Nu știu cum am ajuns la bunica, dar când aproape să ajung în fața porții mi se muiaseră picioarele, am deschis portița, era la fel ca înainte prinsă cu o tortiță din sârmă, am deschis-o și am intrat. Pe pragul de la ușă am văzut o bucățică de femeie, îngrămădită, dar cu ochii încolo și încoace așteptând. M-am apropiat de ea și m-a văzut. I-am pus în brațe puiul meu și m-am uitat în ochii ei. Erau la fel ca atunci când se bucura că mă vedea pe mine. M-am așezat pe prispă lângă ea… nu se mai sătura să se uite când la mine, când la ea. Mi-a spus: – Este leită tu și la fel de frumoasă! Cum o cheamă? – Ioana o cheamă, ca pe mata, bunică! – Ce mă bucur că are nume de sfânt. O să fie ocrotită de sfântul Ioan, toată viața! Ce bine că te-ai gândit să-i pui numele meu fetei tale. E frumoasă și uite ce lumină frumoasă are în ochi. Are ochii blânzi ca ai căprioarei. Fata asta seamănă cu tine, draga bunicii! O legăna în brațe și i se luminase chipul, îi șoptea un descântec la frunte, o întorcea pe spate, o masa ușor și iar o întorcea cu fața spre ea și o privea luminându-se la față. Eram fericită lângă bunica și parcă nu eram mama care-i prezentam fiica, ci eram copila de altădată care mă bucuram de prezența ei. Am auzit-o ca prin vis: – Tare mă bucur că ai venit acasă! Voiam mult să-ți cunosc fiica, s-o țin în brațe, s-o legăn și s-o mângâi. Nu se știe niciodată zilele omului! Și așa cum mă simt acum, cred că și ale mele sunt numărate, draga bunicii. Acum că v-am văzut o să-mi fie mai ușor să mă desprind de pământ… a oftat adânc: îmi tot apare în vis și chiar de o vreme bună, Ghiță, bunică-tu. I s-o fi urât și lui de atâta singurătate, mai știi! Mă uitam la ea. Ațipise cu fiica mea în brațe. Ioana dormea liniștită ca și în brațele mele. Îmi era atât de bine acolo. Afară amurgise, se simțea răcoarea de la Dunăre. Ușor i-am desprins degetele de pe fiica mea. M-a simțit: – Așa-i la bătrânețe, adormi când nici nu te-aștepți! Am intrat în casa bunicii, acolo unde mi-am petrecut aproape toată copilăria. Toate erau la locul lor: șalurile și gearurile colorate, șorțurile, galoșii pentru vremurile noroioase, cartea de rugăciuni, Icoana Maicii Domnului era la locul ei pe peretele dinspre răsărit și buchetul de busuioc pe măsuța din fața icoanei. M-am uitat în jur și am văzut și cartea veche de povești pe care bunica nu o înstrăinase încă, a vrut să citească din ea toți nepoții. Într-un colt, pe lângă galoșii cu care ieșea afară pe timp de ploaie, era și bastonul pe care i-l dăruisem când am fost în prima mea tabără de la munte. Am auzit că-mi spune ceva: – Știi ceva, Fată! Tare m-am bucurat că ai venit să mă vezi înainte să mă duc și eu să mă odihnesc. Acum că ai venit și că ți-am ținut puiul în brațe, mi s-a răcorit inima… hai, că s-a întunecat afară și până la maică-ta ai o bucată bună de mers. Te-o fi dorit și ea! Aș fi vrut să dorm cu bunica, dar am văzut-o neliniștită. Cred că nu voia s-o văd neputincioasă. În timp ce mă pregăteam de plecare am văzut o vecină de-a bunicii că se apropia de noi. Era vecina din spatele casei, Maria. – Ce bine că ai ajuns acasă, Angela! Mătușa Ioana de mult te așteaptă. Se temea că o să moară și nu o să apuce să-ți vadă fetița. Cred că acum a venit timpul să-și găsească și ea liniștea! Du-te fără grijă, că stau eu cu ea! Cu greutate am plecat spre casa mamei, mai mult fiindcă o văzusem agitată. Aveam inima grea ca o piatră. Simțeam că voia să fie singură și nu-i plăcea s-o văd așa. Mama mi-a spus că este bolnavă și că în fiecare seară fac cu rândul surorile, ba și câte o vecină, ca să aibă grijă de ea. – Pe tine, mamă, te așteaptă de mult! Nu voia să plece din lumea asta, până nu-ți vedea fiica. Acum te las acasă, eu mă duc să stau cu ea, a spus mama. Liniștită că bunica era pe mâini bune am adormit buștean. Dimineața am auzit un plâns înăbușit și niște vorbe șoptite. Era mama. Vorbea cu o mătușă: – Zi și tu, Gafițo! Poți să crezi că nu este Dumnezeu? Uite-te și tu! Săraca de ea, nu putea să închidă ochii, până nu o vedea pe micuța Ioana. A rezistat până a văzut-o. Acum s-a liniștit. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Hai, să-i facem rânduielile! Se duce și ea să se odihnească! Și acum, după atâta vreme, mă gândesc că bunica a înțeles că atunci era timpul să-și încheie socotelile lumești…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *