Era Soarele care trebuia să încălzească inimile triste…

Hai, să-ți dau în ghioc!

Ilinca nu a mai fost la mare de doi ani.

Ajunsă acolo nu se mai sătura ce să privească. Și așa cum obișnuia întotdeauna când era la mare s-a trezit dis -de -dimineață, ba chiar înaintea soarelui. Și asta ca să prindă toate nuanțele naturii atunci când se trezea. Ca unul care se știa admirat că este cel care dăruiește lumina și căldura, soarele încerca să mai lungească așteptarea, se mai întindea leneș în patul auriu presărat cu stele, deschidea un ochi, apoi pe celălalt, mai făcea câteva exerciții și bucuros că a meritat toate acestea trimitea ca într-o ploaie aurie primele raze de lumină pe pământ.

Ca și Ilinca, pe plajă mai erau și alți curioși, unii chiar curajoși ca să intre în apa limpede și rece încă de la prima oră a dimineții. Printre ei mai erau și cei care voiau să prindă o oră de somn până să vină căldura și puhoiul de lume gălăgioasă cu copii, bagaje, căței, cărucioare și viață. Ilinca a lăsat prosopul pe șezlongul așezat chiar pe malul mării și s-a apropiat temătoare de apă. În dimineața aceea era curată și limpede că dacă ar fi vrut se putea oglindi în valurile ei unduitoare și jucăușe. A încercat apa doar cu degetele și înfiorată s-a tras înapoi. Atenția i-a fost atrasă de o scoică mare asemănătoare unui ghioc de ghicit. Era unul mare cu dungi maronii și cu striații aurii. Ca în copilărie l-a pus la ureche ca să asculte povestea lui și parcă fermecată a plecat cu gândul în satul ei…se vedea copil alergând în urma căruțelor cu țigani alături de prietenii ei și în urechi auzea tropotul cailor trăgând căruțele încărcate cu puradei, ligheane, ceaune, cercei, inele, mărgele și o altă lume, față de a lor.

Când prin sat se întâmpla să fie un eveniment mai altfel decât cele obișnuite, Ilinca era mereu în gașca zgomotoasă. Se și vedea acum cum alerga cu picioarele goale la deal sau la vale în cercetare ca să vadă ce

s-a mai întâmplat. Chiuiau pe la toate porțile ca să-i audă prietenii care erau prin curți și încă nu aflaseră cine a mai venit, de unde se putea face rost de o masă fără să își mai rupă din timpul de joacă ca să ajungă acasă. Întotdeauna i-a plăcut să fie printre oameni: să-i privească ce fac, ce vorbesc, cum se îmbracă. Crede totuși că nu era curioasă, ci mai degrabă uimită. Știa că din asta învăța multe și era mai mereu între ei și-i urmărea cum se purtau în anumite ocazii. Îi plăceau multe lucruri, dar din tot ce vedea cel mai mult o fascinau caii albi, poveștile pe care le auzea pe la porțile unde se așezau seara oamenii să se odihnească și să mai vorbească despre ei (acum crede că era cea mai bună ascultătoare), caravana cu filme și căruțele cu țigani…și cu ochii spre vremurile acelea își amintește de primăverile când ajungeau țiganii cu căruțele și îți așezau corturile în satul lor. Venirea lor era ca o sărbătoare. Cu căruțele încărcate și cu caii gătiți cu funde colorate și cordeluțe din piele împletite și legate la hamuri și prin coama cailor făceau spectacolul zilei, noutatea pe care și-o doreau.

Ilinca și prietenii ei abia așteptau venirea lor și urmăreau cum se opreau pe la fiecare poartă și salutau în felul lor spectaculos. Bărbații făceau o plecăciune cu pălăria până la pământ, dansau în fața celor de față, le arătau marfa și îi chemau pe lângă căruțe să vadă ce au. Bulibașa lor, care era cel în drept să recomande marfa, îi făcea semn unuia mai tânăr să vină lângă el.

-Măi, Marco, i-a vină încoa la mine și arătă-le românilor de aicea ce marfă bună avem. Tânărul, fericit că a fost tocmai el ales, se apropia mândru, arătându-și pieptul gol și mușchii puternici, ciocănind în vase cu degetele și cu dinții încerca ca să vadă și cei prezenți cât de trainice și ce alamă bună foloseau la făcutul vaselor.

-Vedeți, oameni buni, ce lucru de calitate facem! O să ne pomeniți toată viața voastră, ba chiar si cei care rămân după voi, ce lucru bun vă dăm. Hai, fiți primii care comandați, că avem multe obligații și în alte părți. Nu știu cum o să le facem față și să ținem piept la toate. Putem să facem și schimb de marfă că știm ce bune gospodine aveți. Ca să ne ținem puterile avem și noi nevoie de lapte, pește, brânză, făină, mălai …Ce ziceți ne tocmim, gospodarilor?

Țigăncile pe lângă ei își arătau podoabele, rochiile crețe colorate, basmalele înflorate, cerceii lungi atârnați, șirurile de mărgele care le împodobeau gâtul neted. Încercau și ele cum puteau să le ademenească pe gospodinele cuminți și harnice care-și vedeau de treabă pe lângă casele și copiii lor.

-Uite, Coană mare, și tu, cuconiță frumoasă, ce bine v-ar sta șirul acesta de mărgele roșii de la gâtul meu și care-ți place matale, Coană mare! Este ultimul, dar pot să ți-l dau chiar acuma, eu o să îmi cumpăr altul în toamnă când plecăm iar prin alte locuri. Ehei… acum îmi amintesc și de unde l-am cumpărat! Tocmai de pe malul Bosforului acolo unde ne-am așezat corturile. Dacă-ai ști ce ochi dulci îmi făceau bărbații care treceau pe lângă mine și ce zâmbre făceau femeile când ne vedeau ce gătite eram noi, țigăncile. Cred că le-ar fi plăcut și lor să le foșnească fustele crețe, iar cerceii să le ajungă până la umeri și gâtul să fie astupat de șiruri  de mărgele. Să știți de la mine, cuconițelor gospodine, mie nu mi-a mișcat nimeni inima decât tiganul de colo, voinicul ăla, cu mustăcioara neagră și cu ochii ca murele coapte. După care mă omor și acum după atâta vreme. Ascultând-o cum povestea, câte o gospodină mai tânără care se visa și ea îmbrăcată ca ele, lăsa o vorbă mai pe ascuns țigăncii că o să se înțeleagă ele altădată de cum fac ca să cumpere podoabele pe care și le dorea.

Ilinca, atunci copilă, rămânea uimită la cât de bine se înțelegeau între ei și doar din ochi. Se minuna de ce frumoase erau fetițele țigănușe și cum le sclipeau ochii-n cap de vesele și istețe ce erau. Îmbrăcate în culori vesele, cozile împletite strâns și adunate într-un coc la spate, cu funde prin păr, îmbrăcate în rochii cu câteva rânduri de volane la poale, părul negru împletit în toate felurile și prin ele prinse flori de câmp, cordeluțe colorate. Parcă o lua amețeala atunci când le privea cum își mișcau șoldurile micuțe ca să fie admirate și cu ochii în toate părțile ca să nu le scape nimic din ce se întâmpla.

Chiar de a doua zi după ce ceata de copii se aduna la locul stabilit începeau cercetările și una- două dădeau o raită până acolo. Își găsiseră un mal mai înalt, ceva mai departe de ei și se uitau spre corturile lor să vadă ce făceau, cum se organizau.

Ilinca își amintește că se credea în altă lume sau era la un film adus de caravană. Atâta culoare aducea viața lor și în viața ei. Unde te uitai rochii colorate, fuste crețe, marame, pălării negre și mustăți. Nu știa unde să se mai uite și oriunde își arunca privirea nu putea să-și i-a ochii de acolo. Vorbeau tare, gesticulau, cântau, dansau și tot timpul era un du-te -vino pe lângă focurile aprinse, acolo unde o țigancă bătrână meșterea pe lângă focul încins. A auzit cum o voce groasă și răgușită îi chema și pe ei la masa lor:

-Băi, voi de acolo! Veniți încoace, la masă cu noi! …și în timp ce se  cu pregătitul mesei înadins vorbea tare ca s-o audă și ceilalți:

-Că uite, nu mă lasă inima să-i las acolo să se uite cum mâncăm noi că poate le-o fi poftă și lor.

Amuzată de șiretenia lor, Ilinca recunoștea că abia așteptau invitația

și, cum erau flămânzi, nu așteptau să fie chemați a doua oară și chiar așa speriați cum erau primeau bucuroși invitația la masă. Zici că erau la un film, râdeau cu gura până la urechi din orice, vorbeau tare și se bucurau de tot, atâta bucurie simplă nu a mai văzut până la ei. În ea se dădea o luptă în momentul acela, se gândea că ce bine ar fi fost să se fi născut într-o șatră.

Din ziua aceea își făcuseră obiceiul să ajungă acolo când aproape se pregăteau de masă, găsiseră și o tactică, puneau pe unul dintre ei la pândă și când vedeau că se strângeau la corturi de pe unde era fiecare, acela era semnul că se așezau la masă și așteptau să-i cheme la masa lor. Cu timpul, Ilinca nu mai pleca spre corturi cu toată gașca de copii, prietenii ei. O lua cu ea doar pe Ioana, prietena ei care nu-i ieșea din vorbă, și se așezau în alt loc mai aproape de șatră. Pe ea o interesau și alte lucruri decât mâncarea și se simțea mai altfel lângă șatră. Îi plăcea să le privească viața și mai ales pe țiganca bătrână. Era o femeie micuță și subțire, de altfel doar fustele crețe o arătau mai acătării. Pe cap avea o basma colorată legată în fundă pe creștetul capului. Avea obrazul brăzdat de riduri adânci ca niște șanțuri săpate pe fața smochinită. Ochii mari, verzi și întunecați spuneau multe despre ea. Când se uita în jur și se nimerea să fii pe -acolo, uitătura ei trecea prin tine ca un fior prelungit dacă zăbovea mai mult cu privirea. Ilinca o observa din locul dosnic pe care și-l găsise și chiar de acolo simțea privirea și ochii ciudați ai țigăncii, noaptea mai ales o vedea în vis.  Cu toate acestea cum se trezea abia aștepta să ajungă la ei. Nu pleca niciodată singură, ci o lua cu ea și pe Ioana. Se așezau la locul pe care și-l găsiseră și de acolo urmăreau ce fac.

Acolo în șatră fiecare avea viața lui. Bărbații lucrau ceaune, cazane de rachiu, tigăi, ibrice, găleți pentru apă și băteau cu ciocanul în alama pe care o prelucrau la foc.

Pe lângă corturi, într-un loc bine ales, deasupra unei pirostrii era un ceaun și în jurul lui se învârtea piranda bătrână ajutată și de celelalte femei din șatră. Tinerele țigănci îmbrăcate ispititor în fuste și bluze colorate dădeau din șolduri în pași de dans prin fața tinerilor țigani care trebăluiau pe lângă meșterii mai în vârstă de la care învățau meșteșugul. Cu pălăriile pe cap, la bustul gol și cu mustăcioara abia mijită de băiețandri, se uitau printre gene la țigănușele tinere care le făceau invitație printre gene cu ochii, cu corpul și cu zâmbete. De mâncarea șatrei răspundea Piranda. Și cum se apropia amiaza și toți așteptau momentul mesei a strigat spre tinerele care le făceau ochi dulci și se fâțâiau pe lângă ei unduindu-și șoldurile:

-Hăi, voi, țigăncilor! Vă pasă doar să vă arătați unduielile din buric și șolduri, parcă nu mai știți și altceva! Mă lăsați aici lângă ceaun să mă pârjolesc de căldură. Nu vă gândiți că sunt bătrână și mi-au scăzut puterile și că amărâților care bat la ciocan de dimineață când nu se sculaseră nici cocoșii și că toată ziua i-a bătut soarele-n cap și focul la care lucrează li s-au lungit urechile de foame? Și aducându-și aminte de tinerețea ei a spus cu voce mai blândă:

-Hai, veniți de mă ajutați! Tu, Zemfira, curăță cartofii și ceapa, iar tu, Diamanta, ajută-mă să ridic ceaunul. Mileva, mai adu niște găteje să mai întețesc focul. Zurca și Anelka, începeți să așezați masa, vedeți să strălucească toate blidele și ce mai e pe masă! Când totul este aranjat, tu, Mileva, îi chemi pe toți la masă. A, și aduceți apă, prosoape, ligheane și turnați-le apă să se spele. Și râzând le-a spus: După ce duceți mâncarea puteți să vă hliziți cât vreți și să le faceți ochi dulci cui vă place.

La masă fiecare își știa locul. Mâncarea pentru toți, tot piranda era cea care o împărțea.

După ce mâncau se așezau pe pături și moțăiau la umbra unei căruțe. Țiganca bătrână își trăgea sufletul după oboseala cu făcutul și împărțitul mâncării trăgând cu sete dintr-o pipă și cu ochii departe a privit-o lung pe fata pe care o urmărea de ceva zile. În ziua aceea a trimis o copiliță din șatră să o invite pe ea și prietena ei să vină în șatră. Așa a ajuns la masa lor. Ilinca s-a simțit înfiorată când țiganca a măsurat -o din ochi o bună bucată de vreme și gânditoare i-a făcut semn să se apropie de ea. Cu pași nesiguri, Ilinca s-a apropiat de țigancă. Se simțea amețită și parcă îi fugea pământul de sub picioare când s-a uitat țiganca la ea.

-Cum te cheamă hăi, fată?

-Ilinca, mătușă…

-Ai un nume frumos și ți se potrivește a spus bătrâna țigancă. Ia dă mâna încoa! Nu aia, dă mâna stângă, cea de la inimă.

Ilinca se uita la contrastul dintre mâna ei netedă și la mâna ridată a bătrânei țigănci și culmea se simțea bine … Din mâna țigăncii simțea cum i se revărsa un șuvoi de energie care o liniștea.

-Să știi, Ilinca, că ai să ajungi departe. Uită-te la linia asta care pornește de la încheietura mâinii, o vezi? Ea arată că o să ai o viață lungă, linia este dreaptă și neîntreruptă până aproape când se termină. Linia întreruptă e semn că mai încolo o să ai o cumpănă mare, dar ai să treci peste ea. Era aproape de ea și parcă plutea când a început să o sfredelească cu privirea. O să ai noroc la toate și o mare iubire cum rar se mai întâlnesc în zilele astea.  Trage și o carte…A, ce bine, este un joker. El este. Hai, mai trage o carte, asta ești tu. Îți cade bine. O să fii o doamnă văzută și soarta ta este bună. S-a uitat adânc la ea și i-a spus: Tu semeni cu noi, țiganii, ai suflet de nomad și cred că ai în tine o mare putere, altfel decât ceilalți oameni. Ai să ajungi departe și ai să fii iubită de toată lumea.

Abia după mulți ani, Ilinca s-a gândit la ce i-a zis țiganca … că are sufletul nomad și chiar semăna cu ei … I-a spus adevărat. Așa este ea, chiar dacă nu își făcea bagajele să plece acolo unde-i dicta sufletul, de cele mai multe ori se ducea doar cu gândul prin locuri necunoscute …Acum era pe malul unei ape, nu peste mult timp era într-o șatră cu care călătorea zile și nopți prin munți înalți cu crestele până la cer și acoperiți de zăpadă ca niște căciuli… de-acolo pleca în alte locuri. Călătorea pe întinderi de nisip cât vedeai cu ochii și când își dorea o mică oază de răcoare tot căruța era umbrela lor. De-acolo ajungeau prin orașe mari cu oameni care vorbeau toate graiurile și totuși se înțelegeau din ochi și cu inimile vorbeau aceeași limbă. A călătorit cu vapoarele pe mări ca să ajungă în locurile pe care voiau să le vadă, au făcut popasuri prin orașe mari și unde se bucurau de admirația celor care treceau pe lângă grupul lor colorat cu bărbați și femei care știau să trăiască cu adevărat. Ilinca știa că toate acestea le simțea de când i- a prezis țiganca că are suflet de nomad.

În unele dimineți se juca cu cărțile. Avea pachetul ei de cărți pe care și-l cumpărase dintr-un magazin vechi de antichități. I-a plăcut cum vânzătoarea, după ce a măsurat-o din cap până în picioare, i-a spus că acele cărți din pachet sunt fermecate și că erau pregătite pentru ea.

-Uite, au încă praf pe ele de când te așteaptă pe raft. Când ai să deschizi pachetul ai să ghicești adevărat despre fiecare. Astea sunt fermecate, să știi! Au fost aduse aici de o țigancă bătrână și care mi-a spus că o să vină să le cumpere o femeie tânără cu ochi verzi.

-Ai să știi că este ea și doar ei să le dai! M-ai înțeles, măi femeie. Numai ei o să-i arate adevărul când o să ghicească,

-Să știi că m-au speriat vocea și cuvintele ei…

Ilinca se gândea că așa era cum spusese vânzătoarea.

În liniștea dimineții, când ceilalți din casă încă dormeau, ea pregătea micul dejun, nu înainte de a face o cafea …Atunci era timpul ei când erau doar ea, cafeaua și putea să vorbească” ea cu ea” în liniște. Curioasă se uita prin ceașca de cafea sau chiar deschidea cărțile. Cărțile ieșeau bune mereu. Știa că în toate gândurile ei, era el, băiatul cu ochii verzi și zâmbetul cald, iar acum omul ei de o viață!

Întotdeauna i-a ieșit adevărul în cafea și în cărți. Chiar și la prima cafea pe care au băut-o împreună i-a căzut că peste cinci puncte (zile, luni, ani) o să fie împreună și un elefant alb mare care însemna viață lungă și ani frumoși alături. Era una din diminețile acelea în care stătea de vorbă cu ea, cotrobăind prin lumea dinăuntrul ei și gândindu-se la viața sa. Cu gândurile departe când și când mai sorbea o gură de cafea și se lăsa dusă acolo, mulțumind Domnului pentru familia ei și pentru stâlpul puternic care o ținea să nu se clatine … a trezit- o din gânduri o voce caldă pe care o auzea în fiecare dimineață de 47 de ani:

-Bună dimineața, soarele meu!

…salutul, îmbrățișarea sinceră și privirea caldă că o vede …toate au făcut să se simtă întotdeauna ca un soare. Și poate de aceea călătorea cu gândul prin toate locurile și timpurile…  era Soarele care trebuia să încălzească inimile triste…

 

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.