OSPĂȚURILE MAMEI CU DICHIS ȘI TAIFAS

Fată dragă, dacă mă gândesc la vremurile când eram încă o fetișcană

simt cum inima o ia la trap de emoție și bate așa de tare că o aud în

urechi de parcă zburdă prin copilăria și tinerețea mea. Ca să spun așa,

tare frumos mai trăiam înainte, fie că eram copil, părinte, bunic, prie

ten sau vecin. Ne aveam bine între noi și ne făceam timp să ne întâlnim

mai des, chiar și doar până la casa unui vecin ca să-i dăm binețe și tot

era bine că puteam să ne spunem păsurile și bucuriile. Părinții noș

tri, în afară de întâlnirile în familie de sărbători sau zilele onomastice

unde eram nelipsiți ba de ziua Sfintei Maria, Ana, Ioana sau a Sfinților

Gheorghe, Ion, Vasile, Iordan Constantin, Dumitru, își mai găseau și

alte ocazii ca să fie împreună, ba că erau invitați la pomana unui vecin

care murise demult ori la nunta unui prieten din copilărie care își însura

băiatul cel mare sau la botezul celui mai mic copil al vecinului de vizavi

de casa noastră sau invitați de onoare la pețitul fetei cutare pentru băia

tul cutărui sau la toate nunțile unde mergeam cu mic cu mare, dar și la

alte petreceri fără niciun motiv și doar așa ca să se guste vinul din anul

acela sau atunci când se întorceau de la biserică să mănânce împreună

și câte motive nu se găseau atunci când se întâlneau oameni de omenie.

Părinții noștri, Gheorghe și Ecaterina, erau tare veseli și mai ales

mama care lumina în jurul ei totul cu bunătatea, frumusețea, veselia și

râsul hohotit care îndemna la veselie pe fiecare din cei prezenți. Roiau

în jurul ei oamenii, chiar și noi, copiii, de zici că avea lipici. Povestea tot

felul de pozne din copilărie, din tinerețe și chiar despre nepriceperile ei

de tânără soție și mamă. Nu se făcea o petrecere fără ei și le plăceau să

se întâlnească cu vecinii și oriunde era rost de o adunare între oameni

buni erau și ei prezenți, dar nu se dădeau în lături să invite și în casa

noastră prieteni de câte ori se ivea o ocazie. Erau darnici și puneau fără

zgârcenie pe masă tot ce aveau mai bun.

Dacă ai ști cât de mult ne plăceau nouă, copiilor, zilele când mama

se întâlnea cu prietenele ei. Cel mai mult ne bucuram că veneau cu

copiii lor și atunci era rost de o joacă pe cinste și pentru noi. Abia

așteptam aceste întâlniri și cu atât mai mult că la o întâlnire ca aceasta

mama se reținea ca să ne certe de față cu vecinele, chiar dacă, după ce se

termina petrecerea, nu scăpam de dojenile ei.

Ziua când mama își invita prietenele era ca o zi de sărbătoare și

parcă o și văd cu câtă emoție își aștepta musafirele chiar dacă se întâl

neau în fiecare zi la gard, așa la o vorbă. Până să ajungă invitatele, mama

își mai arunca încă o dată ochii peste tot ca să vadă dacă toate lucrurile

prin casă erau la locul lor și se mai uita pentru ultima oară dacă era

pregătit totul pentru masă și la noi, copiii, dacă ne îmbrăcaserăm cu

hainele pe care ni le lăsase fiecăruia. O văd și acum cum ne răsucea

pe fiecare în toate părțile și mai lega un cordon sau așeza o fundă ori

îi ciufulea cârlionții fratelui Fănel, feblețea ei (era cel mai mare și nu-i

ieșea din vorbă niciodată) și când credea că totul era cum trebuia, abia

atunci începea găteala ei. Acum, dacă mă gândesc bine, mama era așa

de frumoasă că putea să se îmbrace cu orice, că-i stătea bine, dar ea se

gătea cu ce avea mai

frumos în casă și neapărat și cu ceva nou. Avea întotdeauna în ladă ceva

cusut pentru o astfel de întâlnire și își primea musafirele în casa mare.

Invitatele mamei nu veneau niciodată toate odată, ci pe rând, după

cum își terminau treburile prin curte și casă. Întotdeauna aduceau și

o mică atenție pentru gazdă și asta după ce anotimp era. Dacă era vară

aduceau câteva fructe din pomii din curte sau primele trufandale din

grădină, câteva roșii, castraveți, dovlecei sau chiar o farfurie cu pișcoturi

care miroseau a mirodenii de vanilie sau lămâie că ne lăsa gura apă de

cum intrau în curte. Ce pot să spun e că nimeni nu venea cu mâna

goală în vizită.

Și parcă le văd pe bunica Aftinia și pe mătușa Domnica care aveau

casele pe lângă casa noastră, (atunci așa era obiceiul când se căsătoreau

își căutau loc de casă pe lângă părinți sau alte neamuri), gătite în halate

înflorate de zanana și care-ți luau ochii, de strălucitoare ce erau, iar pe

cap legate cu broboade de mătase în culori vii și vesele, legate „de-a

moda” și încălțate în papuci de casă matlasați. De câte ori se vizitau,

toate musafirele mamei erau îmbrăcate mai altfel decât cum le știam

în zilele obișnuite și, după ce-și dădeau binețile cuvenite, se compli

mentau între ele „că ce frumoasă ești și ce rochie colorată ai, vecină,

te prinde tare bine culoarea verde” și mama nu zăbovea prea mult cu

complimentele cu vecina că intra pe poartă alta și mama îi ieșea înainte:

– A, ce bine că ai venit și tu, Maria! Acum văd că ți-ai cusut halat

nou, e tare frumos, tot la tanti Ioana l-ai cusut? Și mama nu aștepta

prea mult răspunsul că deja o complimenta pe altă vecină. Dacă mă

întrebi pe mine, fată, cea mai frumoasă, după mine, era vecina noastră,

tanti Florica. Era tare darnică și de câte ori ajungea pe la noi, întot

deauna ne aducea și nouă ceva bun, o bomboană, un dulce făcut de ea

în casă sau ce găsea copt în grădină în perioada aceea. Era copilăroasă și

se juca cu noi ca un copil! Pentru asta era privită cu oarecare invidie de

vecinele mai în vârstă și de cum intra în casă, roșie la față după joaca cu

noi prin curte, o lua imediat la descusut o vecină mai de treabă:

– Ce ten curat ai tu, Florico! Zău, parcă nici nu te-a văzut soarele în

vara asta, ori te ferești de el și îți acoperi fața? Și uite ce corp frumos și

subțirel ai. Parcă ești o fată mare, nici n-ai zice că ai născut patru copii!

Tanti Florica făcea fețe-fețe și se înroșea până în fundul ochilor de

rușine și emoție, apoi ne dădea darurile pe care ni le adusese de acasă și

se așeza la masă bucuroasă că a fost băgată în seamă de musafirele mai

în etate ale mamei. La masa joasă, lângă ele, ne așezam și noi, copiii,

și, după o hârjoneală între noi pentru ocuparea locului unde să stăm

așteptam nerăbdători momentul când mama ne servea cu dulceața ei

specială de caise.

Altădată se întâlneau ca să facă plăcinte cu brânză, gutui, mere,

dovleac sau ce era copt atunci. Veneau tot așa frumos îmbrăcate numai

că dacă făceau plăcinte fiecare avea și un șorț brodat în față ca să nu-și

murdărească halatul și cu părul strâns într-un coc și cu o băsmăluță

legată să nu le cadă vreun fir de păr în coca pe care o frământau. Ca să

meargă treaba bine, nu este așa ușor să faci plăcinte aici, îți trebuia pri

cepere că altfel, dacă nu te pricepeai, te făceai de râs între atâtea femei

cu ochii pe tine și când începeau să pregătească plăcinta se organizau

foarte repede. Una făcea focul la cuptorul din curte, alta făcea foile,

o vecină răzuia dovleacul, merele, gutuile. Bunica le privea atentă cât

de pricepută era una față de alta. După ce puneau plăcintele în tăvi le

băgau în cuptorul pe vatră cu lopata de lemn. Și aici ultimul cuvânt îl

avea de spus tot bunica.

Dacă se nimerea toamna, când erau și bostani de plăcintă, tăiau

unul în felii și le băgau în cuptor ca să se coacă. Scoteau din cuptor

tăvile când feliile erau rumenite și din care ieșeau aburi și așezau feliile

coapte pe un fund de lemn mare, le acoperea cu un peșchir și le lăsa

așa câteva minute ca să se răcorească. Ne așezam pe scăunele în jurul

mesei, și ne luam o felie de dovleac din care încă mai ieșeau aburii. Nu

aveam răbdare să le lăsăm să se răcească și nerăbdători luam o linguriță

cu care scobeam miezul dulce din coaja groasă. Ne frigeam la limbă așa

că schimbam îmbucătura dintr-o parte în alta a gurii și închideam ochii

de plăcerea gustului de dovleac copt. Ne potoleam pofta cu feliile de

dovleac care erau primele băgate în cuptor urmărite cu grijă de bunica

care le lăsa să se coacă la foc molcom să nu le ia focul iute și să le ardă.

Și în așteptarea plăcintelor făceam câteva ture de alergat prin curte și ne

opream în fața cuptorului ca să vedem ce mai era pe acolo. De altfel,

cred că nimeni din curte nu mai rezista la mirosul de plăcinte și cred că

se simțea în toată mahalaua. După ce bunica scotea plăcintele din cup

tor cu o lopată de lemn, celelalte vecine le așezau pe masă și fiecare își

lua din plăcinta care-i plăcea cel mai mult. Mie, ca să spun pe drept îmi

plăceau toate, dar începeam întotdeauna cu plăcinta cu brânză peste

care bătuseră un castron de ouă adunate atunci din cuibar și bătute cu

o smântână de zici că era unt, adus de tata de la baltă și făcut din laptele

muls de la văcuțele noastre. Mă uitam la fiecare cât de repede mâncau

de zici că se băteau turcii la gura lor. După ce ne mai potoleam foamea

începeau discuțiile între ele și mamele, mai în glumă mai în serios,

aduceau vorba despre vecina de peste drum că este tare înceată la treabă

sau de câte o fată sau băiat și se înfiripau între ele discuții, chiar și mici

bârfe din te miri ce, dar fără răutate.

– Tu să știi că atunci, pe vremea mea, nu era dușmănie.

Ne așezam în curte la masă în cerdac și noi, copiii, eram omeniți

ca egalii mamelor și după ce mâncam și ne făceam siesta, fratele nos

tru mai mare, Fănel ne cânta la caval. Ne miram cum de știa să cânte

atât de frumos! Cânta din tot sufletul lui, furase cântatul la caval de la

un vecin al nostru care trăia singur. De tristețe cânta așa! Vecinele îl

ascultau pe Fănel și fiecare era cu gândul la o poveste din tinerețea ei și

totuși nu putea să se gândească prea mult la ce-a fost, că afară începea

să se însereze și mai aveau încă atâtea de făcut până se lăsa noaptea și

una câte una pleca la casa ei și intra în rolul pe care-l avea fiecare pe

scena vieții…