Cum omul sfințește locul!

Cum omul sfințește locul!

BOBOTEAZA ÎN SATUL DINTRE APE

Amintirile mele din copilărie vin ca o avalanșă, și pentru că tot bunica este în centrul acestei aduceri aminte, o să vă povestesc cum se sărbătorea ziua de Bobotează în satul de pe malul Dunării, Partizani.

În acea zi se sărbătoreau și cei care purtau numele de Iordan, Iordana, Dan, Daniela, Dănuț. Dana. Boboteaza se prăznuia întotdeauna cu sfințenie pe data de șase ianuarie. Atunci iernile erau foarte aspre, cum se spunea „gerul Bobotezei” și vorba bunicii, era atât de frig încât „crăpau și pietrele de ger ce era”. Cu tot frigul, nouă, copiilor, nu ne păsa. În casă era cald, aveam cu ce să ne îmbrăcăm, flanele groase, mănuși, fulare, căciuli, ciorapi din lână toarsă și împletite cu migală de mama și mătușile mele, iar în casă aveam păpușile din cârpă care mă așteptau liniștite după ce veneam de la zăpadă, înghețată tun. Cămara era încărcată cu toate bunătățile pregătite din toamnă, dar și cele din iarnă, după tăierea porcilor de Crăciun, carnea și cârnații la cavarma și slănina pusă în sare și apoi fiartă în zeamă de varză. Eram toți sănătoși și asta era cel mai bine. În dimineața de Ajun bunica mergea în grădină să vadă pomii și dacă erau încărcați cu promoroacă însemna că avem un an bogat  adică „cu berechet”, apoi pregătea vase de lemn, sticle pe care le spăla bine, în care să luăm agheasmă de la biserică a doua zi și îl aștepta pe părintele cu „Vestea botezului Domnului” și cu prima agheasmă pe care o dădea prin casă. Mătușile mele nemăritate, în schimb, erau cele care îl așteptau pe preot cel mai mult, pentru că părintele le dădea o crenguță de busuioc din agheasmă pe care o puneau sub pernă să-și ghicească ursi-tul. Și eu îl așteptam, pentru că pentru noi, copiii, avea pregătită o punguță de bomboane din care ne dăruia câte una, ne stropea pe cap cu agheasmă și ne spunea întotdeauna câteva vorbe bune, să ne ascultăm părinții și învățătorii, să spunem la culcare și la masă rugăciuni și să fim buni și milostivi cu cei care au nevoie de ajutor!

În dimineața de Bobotează, cu mic, cu mare mergeam la biserică îmbrăcați cu cele mai frumoase haine și pregătiți cu sticle la noi pentru agheasma mare care se sfințea în ziua aceea. După slujba de sfințire a apei, treceam pe la părinte să ne binecuvânteze cu apa sfințită, ne miluia la frunte cu mir și ne stropea vesel cu crucea și busuiocul pe care-l băga în vasul în care era apa sfințită. Apoi ieșeam cu toții la Dunăre unde se făcea o slujbă specială pentru crucea de lemn pe care o arunca apoi în Dunăre și după care se aruncau în apă doi tineri care după ce o prindeau deveneau frați de cruce.

Această tradiție era ca un spectacol, cei doi băieți erau îmbrăcați în haine tradiționale și erau puși pe doi cai albi, frumoși, și ei gătiți, cu coamele împletite cu fir roșu și mărgele. Tinerii se plimbau prin sat mândri și fericiți de cinstea pe care o aveau de a scoate crucea din apă. Între timp se făcea un foc pe malul apei și erau pregătite haine groase și prosoape pentru tinerii care intrau în apă. Preotul satului făcea slujba de sfințire a crucii și o arunca în Dunăre, iar tinerii, așa cum erau îmbrăcați, se aruncau după ea. Cel care o prindea primul o ridica în sus și apoi cei doi tineri se îmbrățișau și făceau legământul de frăție în fața satului. Imediat erau preluați de mame care-i ștergeau cu prosoape, le dădeau haine groase să se îmbrace și o cană de vin fiert fierbinte ca să se încălzească. Apoi, în admirația satului erau conduși spre casele lor cu mare alai.

Fiind un sat așezat pe malul Dunării, agheasma mare era foarte importantă pentru sat. Atunci se făcea o slujbă și pentru protecția celor care erau tot timpul pe ape, pescarii. După această ceremonie, fiecare plecam spre casă cu agheasma luată de la biserică. Bunica era cea care ne dădea la fiecare un păhăruț de agheasmă înainte de masă și cu vasul cu agheasmă stropea prin casă, pe la icoane, în grădină și în curte, în saivanul vitelor și apoi ne așezam la masă fericiți. Îmi plăcea mult masa cu familia mea. Stăteam la o masă de lemn rotundă și joasă și pe scaune mici. Bunica era cea care spunea rugăciunea, mai târziu o spunea mama, ne închinam și ascultam în tăcere rugăciunea. „Cruce-n casă, cruce-n masă, cruce-n patru colțuri din casă! Maica Sfântă la fereastră, Dumnezeu cu noi la masă.” Iar după rugăciune tăbăram pe mâncarea sănătoasă și gustoasă pregătită, mai ales la un praznic atât de mare.

Pe masă trona întotdeauna o mămăligă mare și o tavă mare cu plachie de pește, friptură scoasă din cavarma și cârnați de porc, sărmăluțe cu varză, dar din care mâncam cu dumicași  mai mici sau mai mari după cât de flămânzi eram. Aveam grijă să nu dăm nimic pe jos pentru că Maica Domnului, după spusele bunicii, stătea în genunchi și se roagă pentru noi. Imediat după ce mâncam, fiecare pleca la treburile lui, chiar dacă era sărbătoare. Noi, copiii, ne îmbrăcam gros și mergeam la zăpadă, ne jucam până ne chemau la masa de seară, iar bărbații la animale, la făcut copcă în gheață și cărat apă la vite, lemne pentru foc. Femeile pregăteau mâncarea pentru seară. Și după treburi, joacă, masa de seară, era momentul să ne pregătim de culcare cerând îngerului păzitor să ne apere: „Cruce-n cer, Cruce-n Pământ… Cruce pe perna pe care mă culc, Toiagul lui Dumnezeu sub căpătâiul meu, Înger, îngerașul meu roagă-te lui Dumnezeu pentru suflețelul meu.” Și mai spuneam: „Cruce Sfântă culcă-mă, Cruce Sfântă scoală-mă, Înger sfânt păzește-mă, Doamne, miluiește-mă”.

Și cum puneam capul pe pernă, ne lăsam în vraja viselor!

Ce vremuri simple și frumoase!

 

 

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.