DIMINEAȚA JOACĂ,

PRÂNZ JOACĂ, SEARA JOACĂ!

Pot să spun că am avut o copilărie ca în basme: dimineața joacă, la prânz joacă, seara iar joacă.

Alergam și ne jucam cu prietenii mei pe uliță și la margi-ne, cum îi spuneam noi, un loc unde pășunau oile și vacile. Era și o mică pădurice din sălcii, iar la capătul păduricii era balta. Noi, copiii, aveam în grijă animalele care nu ne deranjau pentru că aveau iarbă și stufăriș din belșug, iar noi începeam formarea echipelor.

Un joc care ne plăcea foarte mult era: Nouă pietre. Apoi De-a mijita. Unul dintre noi era cel care mijea, se așeza cu fața spre copac și începea să numere în timp ce noi ne ascundeam după sălcii, prin sălcii, prin stufărișul din baltă. Când cel care conducea jocul striga: „Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!”, înce-pea provocarea. În timp ce el ne căuta, trebuia să ajungi repede în locul unde se mijea și să scuipi pe salcie. Cel care nu ajun-gea și era prins fără să scuipe era cel care mijea. N-am să uit niciodată bucuria și fiorii care-ți treceau de teamă să nu fii prins. Ne jucam așa până trecea cam fiecare pe la postul de mijit.

Eram neobosiți. Începeam alt joc, acesta chiar periculos. Căutam cea mai mare salcie care avea crengile aplecate, ne suiam în ea și toți în cor cântam: „Hai să ne jucăm, să ne legă-năm, sus la cer ca să zburăm și apoi jos ne dăm”. Și în momentul acela ne aruncam și, prin alunecare pe crengi, ajun-geam până jos. Era un joc foarte antrenant. Nu aveam parcuri cum au acum copiii, dar din crengile sălciilor ne făceam leagăne.

Nu ne păsa de foame pentru că aveam la îndemană cel mai ecologic și mai hrănitor aliment: ciacana. Rădăcina de la papură. O scoteam, o curățam și o mestecam. Avea exact gus-tul laptelui praf.

După ce ne linișteam foamea începeau alte jocuri: Omul negru sau dacă găseam o „broască cu capac”, o puneam pe patru bețe ca să joace și-i cântam cât ne ținea gura. Ca să ne mai liniștim jucam Sfoara sau Pietricica.

Se apropia seara și noi cu picioarele goale alergam feri-ciți pe iarba fragedă și moale. Era cazul să ne facem planul pentru o masă mai consistentă. Stabileam de la cine să furăm din gradină pepeni, porumb, cartofi pe care-i coceam. Pepenii ne țineau în loc de apă. În fiecare seară luam de la altcineva. Nu era o hoție vinovată pentru că aveam grijă să luăm prin ro-tație de la fiecare. Părinții știau și ei, dar cu zâmbetul pe buze se prefăceau că sunt prăduiți de hoți adevărați.

După masă era timpul să plecăm spre casă. Atunci ne aminteam de vitele de care trebuia să avem grijă, dar ele deja erau acasă. Bineînțeles că se lăsa cu pedepse, însă nu însemna nimic pe lânga ziua minunată pe care o avusesem între prietenii de joacă.

Și încet, încet peste sat se lăsa liniștea și Moș Ene venea pe la gene. A doua zi… alte jocuri.

Cu nostalgie… după copilărie!