Joaca, începutul cunoașterii!

Joaca, începutul cunoașterii!

RĂZBOIUL DE LA MARGINEA SATULUI PENTRU APĂRAREA LOCULUI DE JOACĂ

Prin clasa a IV-a ne găsisem un joc foarte atractiv și pro-vocator: „De-a războiul”! Asta după ce învățasem la scoală din manualul de istorie despre luptele care s-au dat pe pămânul nostru și din ce mai știam de la bunica și bătrânii satului despre războaiele pe care le-au apucat, despre cât de greu a fost și pen-tru cei care au plecat la război, dar și pentru cei rămași acasă care au îndurat foamea, teama, cum erau chinuite fetele și cum, de teama soldaților, erau ascunse și încuiate în beci.

Pot să spun că ajunsesem o patrioată convinsă.

Jocul care ne plăcea îl organizam la marginea satului, unde aveam loc de alergat și de camuflaj printre măturici înalte cât salcia, prin baltă, sălcii, stuf și papură. Ne jucam mai mult în vacanțe sau duminicile când aveam mai mult timp liber. Ne împărțeam în două echipe: cea a românilor și cea a turcilor. Eu întotdeauna făceam parte din echipa românilor, în schimb, vă-rul meu, Gheorghiță, de care eram foarte apropiată, era în echipa adversă.

Armele de luptă, săbiile, ni le făceam din nuiele de răchită. Mânerele le încrustam cu cuțitașele cu modele diferite, fiecare cu modelul său. Săbiuța mea, mi-o făcuse unchiul Ionel, tatăl lui Gheorghiță, care era foarte priceput în lucrul cu lemnul. Câmpul verde de pe islazul văcuțelor era locul unde se dădea bătălia, iar noi, micii soldați, cu piciorele goale, cu sabia dea-supra capului, așteptam comanda de atac a conducătorului care pentru noi, românii, era Vasilică, prietenul meu cel mai bun, iar pentru echipa cealaltă era Gheorghiță, vărul meu. Și nu au fost aleși oricum: erau pricepuți în ale războiului și aveau tactici precise ca să învingă armata adversă.

Mi-aduc aminte de una din luptele noastre. Echipele erau aliniate față-n față într-o liniște deplină așteptând comanda de atac a căpitanilor. Aveam fiecare stabilit soldatul cu care trebu-ia să luptăm. Eu mă duelam cu vărul meu.

–              La atac!, strigară căpeteniile.

În țipete și zdrăngănit de săbii pentru intimidarea inami-cului, am pornit către turci. Cum Gheorghiță era iscusit în mânuirea sabiei, m-am gândit să schimb tactica și am folosit altă armă de luptă găsită chiar pe islazul pe care-l apăram, un bolovan pe care l-am aruncat către adversar. L-am nimerit drept în frunte și rezultatul a fost un cucui cât un ou de gâscă. Lupta s-a încheiat cu retragerea trupelor turcești în frunte cu conducătorul lor rănit, chiar regula războiului permitea asta pentru îngrijirea răniților.

Vărul meu s-a speriat de cucuiul uriaș și a început să țipe de se auzea și în sat. Cred că uitase că era comandantul echipei turce, acum era un copil care nu voia decât să fie lângă mama lui. Ambele tabere am pornit spre casa bunicii care ne-a împă-cat după ce, cu leacurile ei, l-a doctoricit pe vărul meu care avea în frunte un cucui atât de mare încât nu puteai să nu crezi că vine de la război.

Eu însă, războinica româncă, am primit o corecție de la mama chiar cu săbiuța mea încrustată cu floricele interzicându-mi să mă mai joc în lupte.

Bunica, în schimb, m-a lămurit liniștit și pe înțelesul meu:

–              Bunica, fetele nu merg în război, ele stau acasă. Țes, cos, torc lână, împletesc,cresc copii, fac mâncare pentru soldați.

De atunci, când băieții se jucau de-a războiul, eu și prie-tenele mele pregăteam mâncare în castronele mici de lut din iarba și floricelele pe care le găseam pe islaz. Duceam bravilor soldați întăritoare de la româncuțele harnice.

Și, nu-i așa? În jocul lor, copiii pot fi orice: luptător, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Albă ca Zăpada, Zmeu, călăreț. Doar să viseze!

Cu dragoste… din copilăria mea!

O POZNĂ CARE S-A LĂSAT

CU PLÂNSETE ȘI PĂRERI DE RĂU

Ce voi povesti acum s-a întâmplat într-o zi frumoasă de primăvară când toți ai casei au plecat la vie. Începeau lucrările, tăiatul, legatul și săpatul viei, eu însă trebuia să am grijă de tot ce este în curte și grădină, dar mai ales să am grijă de găinile vecinei care își găsiseră un loc prin gard ca să intre în curtea noastră.

De fapt, după observații atente, vecina era cea care dădea scândura puțin la o parte ca să le facă loc pentru că noi aveam o bucată de grădină cu lucernă verde și frumoasă și tare bine le prindea o masă verde, ca să facă ouăle mari și parcă mai gus-toase.

Dar în dimineața aceea totul îmi făcea cu ochiul. Soarele, apa Dunării care clipocea strălucitor, păsările zburau vesele, mai să mă învețe să zbor și eu cu ele, găinile care cotcodăceau vesel și eu în gândul meu număram cam câte ouă proaspete o să găsesc în cuibare. Ce pedeapsă pe mine, tocmai astăzi să am grijă să nu intre găinile vecinei la noi în curte!

Și nici nu mi-am terminat bine gândul, când hop și prie-tenii mei, Vali și Dumitraș, au venit cu invitația de nerefuzat să mergem la margine. Acolo erau deja toți prietenii noștri care ne așteaptau demult. Le-am spus că nu pot să merg, că trebuie să am grijă de lucernă, și le-am povestit și lor ce se întâmplă dacă plecăm. Am văzut că lui Dumitraș i s-au luminat ochii, avea ce-i drept niște metode doar de el știute de a prinde graurii și porumbeii sălbatici, dar nu știam dacă priceperea lui merge și la găini. Iscusința lui de a stăpâni găinile vecinei era chiar bi-nevenită și nimeni nu ar avea de suferit, grădina n-ar păți nimic și eu aș fi cu prietenii mei la joacă.

Dumitraș m-a rugat să-i dau o sforicică lungă și o ață de papiotă de culoare galbenă. A legat bob cu bob cu ața subțire boabele de porumb și apoi de funie, care era legată de alt gard. Capcana aceasta cu boabele am întins-o până la locul pe unde intrau găinile în curtea noastră și am plecat liniștiți știind că grădina este în grija funiuței. Toți prietenii ne așteptau cu ne-răbdare pentru că plecam în căutare de ouă de gâște, lișițe și rațe din baltă. Și bucuroși că ne întâlniserăm toți prietenii, am început să căutam ouă prin cuibare. Ne feream de cuibarele unde clocea pasărea pentru că eram ciupiți, dar acolo unde gă-seam cuibarul cu ouă ne serveam după poftă.

Nu ne lăsa inima să le luăm pe toate că prea țipau păsări-le pe sus speriate. Și găseam ouă de toate culorile, albe, vernile, gălbui, pestrițe, unele mai mari, altele mai mici, eu însă mă feream de cele pestrițe pentru că bunica îmi spunea că îmi ies pistrui pe față. După ce noi, fetele, ne umpleam poalele și băie-ții buzunarele cu ouă pe alese, ne așezam pe iarbă și le ciocneam ușor, făceam o mică găurică și le sorbeam așa crude cum erau, ne întreceam între noi care poate să mănânce mai multe, după care ne lingeam pe gură de gustoase ce erau. Și iar joacă, ne ascundeam după sălcii, prindeam libelule, alergam cât ne țineau picioarele pe toată marginea și nici nu ne dădeam seama că se făcuse seară. Și sărind într-un picior, murdari de praf, cu urme de ouă pe gură și pe față o luam spre casă fericiți!

Dar cu cât ne apropiam se auzeau de la casa bunicii niște țipete care ne-au cam neliniștit, mai multe glasuri, al bunicii, al mamei, mătușilor, vecinei, dar și ale vecinelor din jur. Când am ajuns aproape de casă ne-am uitat prin gard pitiți să nu ne vadă nimeni. Nu era de stat acolo, așa că am plecat spre vie, de unde trebuia să vină și bunicul cu căruța plină cu crengile de viță tăiate. I-am ieșit înaite și bunicul s-a cam speriat de noi când ne-a văzut așa. Și ne-a întrebat speriat: „ Ați dat foc la casă?”, și când i-am povestit ce s-a întâmplat ne-a urcat în căruță lângă el. Nici nu am apucat să ne dăm jos din caruță că toate răzvrăti-tele au tăbărât pe noi ca ulii, noroc cu bunicul care ne-a scăpat din mâinile lor. Bunicul împăciuitor a întrebat ce s-a întâmplat și vecina cu lacrimile până-n barbă, dând din cap a mare supărare, a povestit cu lux de amănunte toată întâmplarea: „… Acum ce să mă fac, toate găinile sunt moarte!”, și iar s-a pus pe plâns. Inimă de piatră să ai, că tot te mișca plânsul vecinei!

Și atunci bunicul i-a spus bunicii să prindă de la noi atâ-tea găini câte i-au murit vecinei, dar după ochii bunicii, ai mamei și ai mătușilor nu prea mă vedeam bine. Și noi am dat un ajutor bunicii să prindem găinile. Dumitraș a plecat spre casă supărat că de data asta a făcut-o de oaie. Bunicul i-a spus vecinei: „Și tu, vecină, ai grijă, că dacă mai prind o găină în curtea noastră, nu mai este a ta!”

Iar eu am fost atât de mândră de bunicul meu care a știut atât de bine să potolească spiritele! Și foarte sigur pe el ne-a spus nouă: „Vecinul de lângă casă niciodată nu te lasă!”

Cu bucurie… din amintirile mele din copilărie!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.