Duminică binecuvântată, dragi prieteni!
SCUT DIVIN DIN GRIJA DOAMNEI
De când mă știu m-am rugat.
La început, când eram mică, împreună cu bunica, mama, altădată chiar și singură atunci când credeam că am păcătuit, știți genul acela de păcate ale copilăriei: arătat limba în spatele cuiva sau chiar pe față, un uitat chiorâș spre o fetiță care era mai frumos gătită decât mine sau mâncat pe ascuns în timpul postului, o nevinovată minciunică dintr-o situație „nașpa”, cum se spune acum, sau chiar întors vorba mamei înapoi în gând.
Știam că Doamne, de acolo, de Sus, vede și aude tot ce faci, ba câteodată era printre noi. Aveam grijă să mă pun bine cu Dumnezeu și spuneam imediat o rugăciune în gând, de câte ori păcătuiam. Mă credeți că imediat ce spuneam rugăciunea eram ca nouă și o luam de la capăt?! De multe ori mă rugam și pentru ceilalți din familie și-i luam pe rând și mă rugam pentru fiecare din ei, după cum credeam că are nevoie de rugăciune, mai multă sau mai puțină. În familia noastră nu era masă fără rugăciune și mi le amintesc și acum, de fapt i-am învățat și pe copiii din clasele mele. La masă rugăciunea o spunea bunica și noi ceilalți cu mâinile împreunate ziceam odată cu ea chiar dacă înghițeam în sec la vederea bucatelor de pe masă.
Spuneam împreună: „Cruce-n casă, cruce-n masă, cruce-n patru colțuri din casă! Maica Sfântă la fereastră, Dumnezeu cu noi la masă”.
Cum terminam rugăciunea, tăbăram pe mâncarea sănătoasă și gustoasă, mai ales că știam că nimic rău nu ni se putea întâmpla, atâta timp cât eram apărați de Sfânta Cruce. În timp ce mâncam bunica ne ruga să nu dăm firimiturile pe jos pentru că Maica Domnului stă în genunchi și se roagă la fiul ei Iisus să ne ajute să fim buni. Seara, după treburile celor din casă și joaca noastră fără sfârșit, ne pregăteam de culcare. Și de data aceasta ceream prin rugăciune îngerului păzitor să ne apere închinându-ne în fața icoanei așezată înspre Răsărit.
„Cruce-n cer, Cruce-n pământ, Cruce pe perna pe care mă culc, toiagul lui Dumnezeu sub căpătâiul meu” și „Înger, îngerașul meu roagă-te lui Dumnezeu pentru suflețelul meu”. Încheiam rugăciunea de seară cu „Cruce Sfântă culcă-mă, Cruce Sfântă scoală-mă, Înger Sfânt păzește-mă, Doamne, miluiește-mă”. Cum puneam capul pe pernă, mă lăsam în voia Domnului și a viselor.

Din copilărie port aceste rugăciuni în suflet și, pentru că m-au ajutat întotdeauna, i-am învățat și pe copiii din clasele mele. Mă bucuram când îmi spuneau că le știu și de la bunica lor.
Toate acestea mi le-am amintit în duminica aceasta, când participând la liturghie în biserică, am văzut cum o tânără mămică se chinuia să-și învețe fetița să facă semnul Crucii. Mă minunam cum încerca să facă aceasta cu fetița în brațe, la rândul ei și fetița cu un urs lățos mai mare decât ea.
O mamă tânără, subțire, care făcea față cu brio neastâmpărului fetiței sale, care în acest timp își săruta mama, ursulețul și icoana Maicii Domnului.
Pentru fetiță era o joacă, iar mama, ușor jenată de ce o să zică lumea, încerca să-i îndrepte cumva purtarea. Fetița își pusese ursulețul pe icoană și încerca să sărute chipul Maicii Domnului printre urechile ursului și privirile calde ale preotului și ale celor din jur care priveau scena cu înțelegere.
Mă gândeam cât de importantă a fost această faptă a mamei care-și învăța fetița să iubească tot ce-i frumos, simplu și pur. M-am minunat și m-am bucurat cum o mamă atât de tânără a trecut peste comoditatea de a sta cu fetița acasă printre păpuși, a adus-o acolo în casa Domnului să învețe să fie un om bun. Și acolo, în biserică, cu ochii minții m-am întors în timp la generațiile mele.
La grădiniță , între copii, și eu îi învățam ce rugăciuni știam de-acasă, pe care le spuneam împreună sau singuri. Îmi învățam copiii încă de la grupele mici să-i iubească pe cei dragi, să-i ajute pe cei neajutorați și să spună rugăciuni la masă, la culcare și chiar atunci când sunt supărați. Ei, cât de micuți erau, se rugau, ba chiar Maia, eleva blonduță, frumoasă, cu ochii veseli și albaștri ca un petic de cer într-o zi de primăvară senină, mi-a spus într-o dimineață așa peltic cum putea ea să vorbească la trei ani, că se roagă la „Bojica” în fiecare seară pentru mami, tata, Robi, frățiorul ei, doamna, buni și bunul. Am rămas uimită când într-o dimineață, mama ei mi-a spus că Maia a schimbat ordinea numelor în rugăciune și că eu eram înaintea frățiorului ei.
Cât de minunat este să știi că un micuț care de-abia este de-un cot, se roagă pentru tine.
Și vă întreb, ce rugăciune este mai bine primită, decât cea a unui copil?!
Și la începutul fiecărui an școlar mă rugam pentru sănătatea micuților mei, dar și la sfârșitul anului îi mulțumeam Domnului că mi-a ascultat ruga și mi-a apărat puii de tot ce-a fost rău și am reușit să avem un an ușor, cu spor și fără întâmplări neprevăzute.