Până în clasa a IV-a am învățat în satul în care m-am născut, Ilganii de Sus. Îmi aduc aminte cu bucurie în suflet de ceata de copii veseli și gălăgioși care ne grăbeam, nerăbdători, dimineața spre școală. Eram un grup de fete și băieți și ne înțelegeam destul de bine lăsând la o parte micile răutăți ale copilăriei, mai câte un picior dat pe furiș unui coleg sau tras o fetiță de codițe. În rest, ne aveam ca frații. Dimineața ne așteptam unii pe alții pe la porți și mergeam împreună către școală. Timpul la școală trecea ușor și repede între prietenii mei, doamna învățătoare, Dragu Maria, și domnul învățător, Trofin Gheorghe.

Până ajungeam la școală, eram cățărați pe toate gardurile după corcodușele verzi, zarzăre, caise, mâncam până ne sterpezeau dinții. Cu sâmburii lor fragezi ne jucam stropind într-un moment de neatenție colegii pe față, mai ales fetele care se speriau, și așa ne amuzam toți.

Ce voi povesti acum se întâmpla într-o primăvară când, după ce s-au topit zăpezile și sloiurile, apa a crescut mare că a intrat în curțile oamenilor până la prispa casei. Asta nu ne-a oprit să mergem la școală. Părinții noștri făceau cu rândul și ne duceau cu barca printre ierburi, sălcii, buturugi și crengi rupte. Însă noi eram în al nouălea cer de această situație. Eram fericiți, fără griji. Nu ne păsa că eram inundați, că până se retrăgeau apele nu puteam să facem grădinărit… asta era o altă problemă, dar nu a noastră.

Curtea școlii nu era inundată pentru că școala era așezată pe un loc mai înalt decât satul. Doar la intrarea elevilor se făcuse o mică băltoacă, motiv pentru care domnul învățător încuiase ușa și noi puteam să intrăm acum pe ușa profesorilor. În clasă eram foarte liniștiți, dar când ieșeam în recreație toată curtea era a noastră.

Între timp am început să studiem și băltoaca. Era un loc bun peste care să sărim, dar nu aveam de unde să ne facem elan. Rezolvarea a venit de la Vasilică, băiatul domnului învățător care a făcut rost de cheia de la intrarea elevilor. Și în următoarea recreație am descuiat ușa, ne-am așezat unul după altul pe hol, în trenuleț și la comanda lui Toni, colegul nostru cel mai curajos, ne făceam o voltă din capătul holului și săream cu ochii închiși de emoție și teamă plăcută peste băltoacă, până la locul uscat. Cel care mai voia să sară, ocolea curtea școlii, intra pe ușa învățătorilor și se așeza la coadă după ultimul coleg. Ne plăcea această joacă pentru că era periculoasă.

Singurul care nu sărea era Stefan , vecinul meu, căruia îi era frică. Copiii râdeau de el și îl strigau: „Fricosul, fricosul!” Mie îmi părea rău să râdă cineva de prietenul meu și l-am încurajat să sară și el. Ca să aibă curaj, eu am sărit prima. Însă Stefan când să sară, și-a făcut vânt, dar nu a calculat bine distanța și a căzut drept în băltoacă împroșcându-mă de sus până jos cu noroi de zici că eram Omul Negru.

Încercarea nereușită a lui Stefan ne-a stricat jocul pentru că, în țipetele lui și ale noastre, au ieșit domnul și doamna învățătoare să vadă ce s-a întâmplat. Astfel s-a aflat despre fapta noastră și au început cercetările: cine a fost cu ideea și mai ales cine ne-a dat cheia de la ușă. Domnul învățător și-a dat seama că vinovatul era tocmai băiatul lui, Vasilică, și a lăsat ancheta mai domoală. S-a luat totuși o măsură drastică, cheia va sta doar la domnul învățător.

Am uitat de această joacă și am început cu alta. În pauze ne jucam Bâza… și bâzâiam ca un roi de albine celui care începea jocul. Ne pocneam zdravăn, nu glumă, și cel care nu ghicea mai repeta o dată, dar nu înainte să-i cântăm cât ne ținea gura: „Bâz, bâz, baligă de mânz!”

Și jocul continua, și când ne plictiseam, începeam alt joc. Spuneam cu toții în cor: „La popă la poartă este o mâță moartă, cine râde și-o vorbi, s-o mănânce coaptă!”

Ne stăpâneam cât puteam să nu râdem, ca să nu mâncăm mâța. Dar până la urmă, unul tot se scăpa și pufnea în râs și atunci începeam să strigăm: „Ai mâncat-o…ai mâncat-o!” Și-i dădeam tot felul de pedepse, care mai de care mai haioase, să meargă pe brânci, să imite porcul, să zboare ca cioara, să sară într-un picior ca barza. Ne jucam până oboseam. Din când în când, ne mai hârjoneam și noi, dar când începea joaca uitam de ce ne certam. Până la urmă ne venea foamea, că recreațiile noastre erau lungi, nu glumă. Și atunci scotea unul dintre noi un coltuc de pâine pe care-l împărțeam frățește. Când se suna clopoțelul și intram în clasă ordonați, eram chiar liniștiți.

Doamna învățătoare își începea lecția de muzică și glasurile noastre limpezi se auzeau în jur. Când era o zi mai frumoasă ieșeam chiar în curtea școlii și începeam să cântăm:

„Prin codri primăvara eu zbor și cânt voios,

Din zori și până seară cu glas melodios!

Cucu, cucu”,

și din pădure se auzea ecoul ~ Cucu! Poate că era chiar cucu care răspundea vesel la bucuria noastră.

Educația fizică o făceam chiar în pădure. Nu ne trebuiau aparate pentru că aveam destui copaci dărâmați pe care făceam echilibrul și cățărarea. Tot pentru echilibru treceam podul peste un râu. Nici nu prea aveam nevoie de exerciții de respirație pentru că aveam destul aer curat, în pădurea verde de la marginea satului.

Nemaiputând să sărim peste băltoacă, i-am dat o altă folosință: port pentru bărcuțele confecționate la ora de activitate manuală. Aveam fiecare câte un băț și ne dirijam bărcuțele unde ne ducea gândul, și imaginația noastră era de neoprit. Eram frumoși, curajoși, prietenoși, ascultători și respectoși față de învățătorii noștri. .

Cu multă dragoste… din copilăria mea!