TURCOAICA, EDUCATOAREA  MEA

Și acum mi-o amintesc pe draga mea educatoare, Turcoaica, cum îi spunea tot satul. Frumoasă și caldă, cu părul negru ca smoala, strâns într-un coc la spate și îmbrăcată îngrijit, dar altfel decât toate femeile din sat.

Înaltă, mi se părea atunci, însă când m-am gândit mai târziu la ea mi-am dat seama, că, de fapt, era chiar micuță la statură.

Îmi plăcea să merg la grădiniță.

Eram prima care mă trezeam și abia așteptam să o văd pe doamna educatoare. La grădiniță mă ducea cine apuca, după cum erau mai liberi, câteodată tata, alteori mama, dar de cele mai multe ori bunica Ioana.

Doamna, frumoasă, liniștită și întotdeauna cu zâmbetul pe față, ne primea mângâindu-ne ușor pe cap cu bucurie și ne învita spectaculos și comic printr-o plecăciune exagerată să ne așezăm în băncuțe. Și, după ce schimba câteva vorbe cu fiecare mamă sau bunică despre fiecare, dacă suntem bine sau dacă trebuia să aibă în vedere ceva despre care nu știa, doar atunci se apropia de noi și își începea lecțiile.

Primul lucru pe care-l făcea dimineața, și asta în fiecare zi, era să ne controleze la unghii, batiste, păr, nas, urechi. Cred că voia să ne obișnuiască cu deprinderile uzuale de igienă pentru a ne păstra sănătatea.

Era un moment ușor tensionat, așa îl simțeam atunci și aveam temeri destule: dacă mă găsea doamna cu urechile murdare sau unghiile crescute sau dacă se uita și la dinți… și-mi treceau prin cap fel de fel de gânduri… dacă, dar… sau… Îmi venea inima la loc, abia după ce treceam de control, când mă uitam liniștită la ceilalți și mă amuzam dacă unul din colegi era mustrat ușor de doamna.

După ce termina controlul și mai ales atunci când ieșeam bine se lumina la față și începea să se joace cu noi.

Parcă o văd și acum cum scotea din buzunar o batistă albă, imaculată, pe care o lua între degetele mâinii și cu pași ușori că, dacă închideai ochii nici n-o simțeai, doar parfumul fin îți amintea că este în clasă, se plimba printre măsuțe uitându-se cu drag la noi și începea să cânte, la început încet doar așa ca să ne trezească atenția:

„Când pleacă la grădiniță, cel mai mic școlar,

Își ia și batista cu el în buzunar,

Da, da, tra, la, la.”

Noi, cu ochii radiind de bucurie, o priveam fericiți și-i sorbeam cuvintele. În clasă nu se auzea nici musca, doar în aer se simțeau freamătul și nerăbdarea noastră.

Doamna, cu glasul dulce și modulat așa cum cerea textul, în mână cu batista albă, scoasă tacticos din  buzunarul taiorului elegant de culoare cărămizie pe care-l purta întotdeauna peste rochia înflorată, care făcea un asorteu foarte plăcut cu ochii ei căprui – gălbui aproape de culoarea mierii, și ne privea cu drag.

De fapt, vocea și mâinile albe, tinere și catifelate cu unghiile îngrijite făceau tot spectacolul. Și ca o o adevărată actriță, gesticula după textul cântecului în fața onoratului public, elevii săi.

„Mama o îndoaie drept pe jumătate,

Iar a doua oară în patru pătrate,

Da, da,da, tra la la.”

Apoi cu vocea mai mult în șoaptă, de parcă ne-ar fi spus o mare taină, ne povestea mai mult: cum să folosim batista atunci când aveam nevoie de ea și ne spunea de ce și, imediat ce termina jocul, făcea o mimică haioasă cum că este răcită și strănuta un „Hapciu!” tare.

Acesta era momentul să ne destindem, iar apoi aplaudam fericiți.

Atunci când râdea educatoarea noastră, Turcoaica, ziceai că este o floare când se deschide dimineața. Era tare frumoasă. Lumina cu zâmbetul ei totul în jurul ei.

După jocul distractiv cu batista, întotdeauna ne spunea o poveste.

Se așeza pe un scăunel mic, lângă noi și se uita liniștită la fiecare de parcă voia să ne înfășoare cu căldura inimii ei ca într-un pled.

Avea o voce frumoasă cu un timbru de povestitoare orientală și când povestea te ducea și te purta pe nori de puf chiar acolo în timpul și locul când se petrecea povestea, printre Feți -Frumoși, împărați, vrăjitoare, șerpi și balauri.

Când începea să povestească își mijea ochii lunguieți și dacă te uitai în ei păreau o linie de orizont prin care vedeai tot ce povestea: cerul, apele, soarele.

Își schimba mimica după faptele care se întâmplau în poveste, încrunta fruntea sau își ridica sprâncenele, apoi ne zâmbea larg, iar noi o urmăream curioși și fascinați să nu pierdem nimic din poveste.

Ascultam aproape fără să respirăm, ne miram de Zâna bună sau de Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos și băteam din palme fericiți când se întâmpla ceva de bine sau ne speriam când ne povestea despre Zmei, Balauri, Șerpi, Balauri cu trei capete, Căpcăuni și, cu ochii măriți de spaimă, ne băgam unul în altul ca să ne încurajăm. Atunci stăteam la măsuțe câte doi. Ne auzeam inimile ticăind de frică, însă întotdeauna povestea doamnei se termina cu bine. Și, așa mici cum eram, ne miram cum personajele bune cu sensibilitatea și istețimea lor învingeau personajele rele.

Se suna de recreație și ieșeam împreună în curtea grădiniței. Acolo, ne împingeam unul pe altul, ca să fim lângă ea sau de mână și ca să nu ne supere inventase jocul Schimbă locul, fiecare stăteam aproape de ea măcar o dată în recreație.

Am iubit-o atât de mult pe educatoarea mea, încât îmi preluasem rolul de educatoare și acasă în jocurile cu prietenii mei.

Acasă, eu eram educatoarea.

Mă îmbrăcam într-o rochie lungă a mamei pe care o legam la brâu cu un cordon, mă încălțam cu o pereche de opincuțe cu model pe care le purta mama în sat, bineînțeles că erau mari și îmi clămpăneau în picioare, dar trebuia să semăn cu doamna. Și acolo, în balconul casei noastre, îmi primeam prietenii.

Se așezau turcește pe rogojina din papură împletită de mama, care ținea loc de covor, și începeam să le spun poveștile pe care ni le spunea doamna. Îmi țuguiam buzele, dădeam ochii peste cap și începem să le povestesc.

Eram Turcoaica. Și după ce prietenii mei, destul de atenți câteva momente, își pierdeau interesul pentru poveste, uitam de rolul meu împrumutat și repede îmi aruncam din picioare opincile mamei și așa cum eram cu picioarele goale, alergam pe uliță, acolo unde aveam locul nostru de întâlnire. Este adevărat că mă mai împiedicam în rochia lungă a mamei, dar nu îmi păsa, o ridicam la mijloc și alergam toți până noaptea târziu, când auzeam mamele strigând speriate după noi, ca să ne adunăm pe la casele noastre.

După masa de seară, mâncând mai mult în picioare cu ochii închiși până când somnul fermecat mă lua în brațele lui și mă purta în locurile imaginare prin poveștile copilăriei cu Feți Frumoși, Ilene Cosânzene, Zmei și Balauri.

Și așa treceau zilele minunate din copilăria mea, iar la cei șapte ani, când terminasem grădinița, deja îmi făcusem un legământ în inima mea, ca atunci când voi fi mare, o să fiu educatoare în satul meu și o să semăn cu Turcoaica, educatoarea mea, modelul meu.

Cu ajutorul Celui de Sus, m-am ținut de cuvânt.