„DAR DIN DAR SE FACE RAI”

Ascultă și poți învăța ceva oricând și de la oricine!

Iar mie îmi place să ascult.

Lucram după-amiază în anul acela și cum terminam orele seara îmi plăcea să merg agale spre casă, inspirând aerul curat cu miros de tei, salcâmi și flori de grădină, de lângă gardurile pe unde treceam, liniștindu-mi gândurile din ziua frumoasă, dar zgomotoasă printre copii. Îmi plăcea cartierul liniștit și amestecat cu români și turci, cu obiceiurile fiecăruia, dar mai ales taifasul lor, atunci când se întâlneau vecinii pe la porți.

Așa se face că într-o seară, ieșită din clasă, din zumzetul și hârjoneala dintre copii, încercam să mă liniștesc ascultând râsetele vesele sau înfundate din curțile pe lângă care treceam. Erau tocmai acele momente, când se întâlneau seara pe la porți vecinii ca să mai vorbească de-ale lor. Imi plăcea să-i ascult cum vorbeau despre toate și mai întârziam pe la porțile lor, să le spun câte ceva de copii și să le mai dau sfaturi.

În câte-o seară mă opream și la coaforul de lângă colțul școlii, dar nu scăpam până nu serveam o cafeluță aromată cu caimac alături de o baclava dulce și ascultam tăifăsuiala lor. Era nepoliticos să refuzi darul lor, iar mie ca să vă spun îmi prindea chiar bine după o zi de muncă între copii. Și, cum se însera, mă grăbeam să plec spre casă să nu mă prindă noaptea.

Cu gândurile mai liniștite de la plimbarea prin mirosul de tei și tăifăsuiala pe la porți, parcă simțeam că plutesc și cu inima mai ușoară abia așteptam să ajung acasă. Am văzut că din urma mea venea un domn cu pălărie mare pe cap și o mustață neagră, răsucită în jos ca două codițe ale unei fetițe și, puțin speriată, am mărit pașii, dar domnul m-a ajuns din urmă. Îl cunoșteam, era bunicul unui copil din clasă și vecin cu școala.

A venit spre mine și m-a salutat cu mult respect, chiar teatral după mine.

Nu m-a uimit asta. De fapt, lucrând cu copiii turci știam că le plăcea să facă spectacol.

După cum l-am văzut, era pus pe taifas.

Și-a scos pălăria și a făcut o plecăciune în fața mea salutându-mă cu pălăria până la pământ.

–              Hai, sărut-mânușițele dumneavoastră, doamna educatoare!

Am răspuns amuzată la salutul lui, iar el, continuând, mi-a spus ușor timid cerându-mi permisiunea.

–              Merg în piață și dacă nu-i cu supărare, mă alătur și eu dumneavoastră. Ne ținem de urât până acolo și mai vorbim și noi, de una, de alta. Câte nu are omul pe inimă, dragă doamnă, și de multe ori trebuie să le spună cuiva.

Mi-am amintit de bunica. Când eram mică mă învăța ca atunci când ai ceva pe suflet și nu ai curajul să spui cuiva, poți să-i spui și șarpelui care se târăște prin iarbă și tot îți ușurezi sufletul.

Am început să mă uit mai atentă la mustăciosul de lângă mine. Părea să fie un om bun, dar i se citea o tristețe adâncă în ochi.

–              Ca să vă spun așa, dragă doamnă, încă de mic copil am muncit. Înainte, vremurile erau grele, nu ca acum. Pentru o bucată de pâine trebuia să-ți curgă sudoarea pe frunte. Am bătut cu ciocanul toată viața la făcut ceaune, crătiți și mai ales că am avut copii și am vrut să nu sufere ca mine, i-am dat la școală și toți au o meserie. Am muncit pe puțin și mi-am ajutat familia, ba și vecinii care nu aveau ce să le pună copiilor pe masă. Din puținul meu le dădeam și lor. Și nu știu cum să vă spun, doamnă, acum, când și mie mi-au scăzut puterile, tot eu trebuie să muncesc pentru toți. Am un fecior la care nu-i place munca și are copii și de-aia muncesc, ca să-i văd bine și să-și termine și copiii lui școala.

A continuat:

–              Aud în fiecare zi că îmi ies tot felul de vorbe. Vin vecinii să mi le spună. Și de unde credeți că sunt vorbele? Chiar de la băiatul și de la nora mea pentru care nădușesc de muncă. Asta mă supără cel mai tare. Și cum, dragă doamnă, să nu-mi scornească vorbe dacă nu fac nimic? Eu și soața mea, cum punem capul jos, adormim și până dimineață dormim ca morții, iar ei, dacă au capul stătut și nu au somn, inventează de toate.

Îl ascultam atentă și mă gândeam că și mie mi se întâmplau lucruri de felul acesta. Munceam cât puteam cu copiii și tot îmi ieșeau vorbe, și chiar de la persoane de lângă mine, pe care le credeam prietene. Atunci zici că a trecut un tăvălug peste mine și parcă mi s-a luminat mintea. M-am bucurat că muncesc, iar atunci când ajungeam acasă cum puneam capul pe pernă adormeam imediat și nu mai aveam timp să inventez tot felul de răutăți despre cineva. Drumul până la piață alături de vecinul turc mi-a fost chiar de folos. Am avut de câștigat amândoi din asta. Dumnealui a avut cui să-și spună necazul, iar eu am înțeles că munca este ceea ce-i trebuie omului ca să fie mulțumit, liniștit și fericit.

A doua zi, m-am trezit la școală cu vecina turcoaică, cu o tavă plină cu baclavale.

A ciocănit la ușă ușor, s-a descălțat de papuci și mi-a spus atât de frumos:

–              Doamna, m-a trimis bărbatul meu să vă aduc în dar o tavă cu baclavale. A fost tare bucuros că l-ați ascultat.

Trebuia să-i spun bunicului că și eu eram bună de cinste, pentru că am învățat de la el un lucru pe care-l știam de la bunica și pe care mi-l reamintise și mi-am promis mie că o să învăț să iert și nu o să mai țin în inimă supărările.

Și cum se apropia recreația mare, am luat tava cu baclavale și am servit toate colegele din darul pe care-l primisem de la familia vecină cu școala.

Și nu-i așa…

„Dar din dar se face rai!”