Bucurii de toamnă!

Bucurii de toamnă!

TOAMNA SE NUMĂRĂ BOBOCII

Autor Angela Dumbravă. Tulcea ,proză scurtă

Îmi amintesc și-acum primii ani din activitatea mea în satul natal.

Ce povestesc acum se întâmpla toamna când aveam la clasă o prezență uneori mai puțină, alteori foarte mare și asta în funcție de ce lucrări erau prin grădini: culesul viei, al porumbului, strângerea lemnelor și câte altele. Începeau pregătirile pentru iarnă.

Mi se întâmpla în câte-o dimineață să mă trezesc cu un pitic sau doi în clasă aduși de mână de un copil mai mare.

– Acesta micu, doamna, l-am adus ca să stea cu noi astăzi la grădiniță. L-a lăsat în grija mea, mama lui, vecina noastră, tanti Florica, care a plecat la pădure să aducă o barcă de lemne.

Și motivele erau nenumărate: ba culegea via și nu voia să se împiedice toată lumea prin grădină de el sau a plecat la Tulcea să facă cumpărături sau este la bătut fasolea sau la cules de porumb.

Nu mai aveam ce face, faptul era împlinit și nici măcar nu o văzusem pe maică-sa la ochi. Ce era să mai fac?

Era în clasa mea și era așa de mic că de-abia se ridica de-un cot de la pământ și de multe ori chiar cu biberonul de după gât. Mă descurcam cu cei mici, crescusem trei surioare mai mici și dacă era ceva de psihologie mă ajuta și manualul de puericultură pe care îl studiasem la liceu. Totuși aveam în mintea mea un plan ca să învăț și să deprind mamele cum stă treaba cu frecventarea grădiniței, vârsta și înscrierea la grădiniță. Însă găsiseră și ele o scuză „care stătea în picioare” în fața doamnei directoare,că îi trimit să se învețe cu grădinița. Am mai întâlnit această tactică și la alte grădinițe din oraș.

Chiar cu aceste mici nemulțumiri, nimic nu-mi strica bucuria primelor semne de toamnă, după vara fierbinte prin care până mai alaltăieri te topeai, nu alta!

Și parcă mă furnică pielea și acum de bucuria din copilărie când vântul se pornea pe neașteptate și zbârlea plăcut, ca într-un fior ușor, pielea pe mine. Frunzele porneau și ele într-un joc încolo și încoace și parcă ne invitau pe toți în joaca lor. Era o veselie în toată natura!

Întotdeauna trecerea de la un anotimp la altul o simțeam altfel, dar mai ales toamna: cu aerul mai rece, cu mirosul ei de copt, de must, de pământ sănătos și înfloritor ca o mamă în plină bucurie a maternității și mai ales cu dorul de colegii de școală sau picii de la grădiniță pe care-i dorisem, chiar dacă mă întâlneam cu ei prin sat toată ziua. Îndată gândurile m-au dus la casa părintească de pe malul Dunării unde trăiam atât de fericită alături de părinții, surioarele, vecinii și prietenii de-atunci.

Și parcă-l văd pe tata trebăluind printre butoaiele pe care le întorcea când pe o parte, când pe alta, mai bătând câte un cerc, mai dând cu ciocanul pe ici, pe colo, ca să se asigure că butoiul era pregătit, ca să primească mustul de chihlimbar, spumos, gros și dulce.

În dimineața următoare, toți de la mic la mare, înarmați cu găleți, panere, un cuțitaș mic cu care să tăiem codița ciorchinelui care nu se lăsa ruptă cu una cu două de la prima încercare, haine lungi ca să nu ne înțepe coștreava „porcoasă” care era peste tot și care se prindea chiar și în piatră seacă.

Trebuia să fim foarte atenți când desprindeam strugurele de ciorchine, altfel boabele se scuturau și era păcat să se piardă. Ne veneau și ajutoare: bunica, surorile mamei, verișorii și verișoarele, o vecină, două, prietenii mai apropiați. Culesul viei era o bucurie. Se auzeau chiotele de râs peste tot satul și din toate grădinile râsetele se amplificau într-o bucurie generală și glasurile noastre vesele se întorceau în ecouri prelungite înspre noi. Ne amuzam și spuneam alte cuvinte, unele chiar nesărate ca să vedem cum se întorc înapoi.

Ne așezam pe rânduri chiar după simpatii. În jurul nostru bâzâiau albinele, cărora ca și nouă le plăcea mult dulceața poamei. Mâncam cât voiam fiecare, nu ne oprea nimeni! Îmi plăceau mult soiurile de poamă terasa, o mie unu, dar și sifonul care era ușor acrișor și dădea vinului o culoare rozie și atunci când se așeza din fiert vinul îi dădea un ușor acid sifonat. Ne întreceam între noi cine strânge mai mulți struguri și duceam bucuroși în curte gălețile pline din toate soiurile. Tata era cel care îi așeza în lin, așa cum știa el mai bine.

Cocoțat sus în lin, încălțat cu cizme de cauciuc noi, special cumpărate pentru mustuitul strugurilor, îi frământa cu picioarele cam așa cum se frământa pământul pentru lipit. Printr-o gaură a linului curgea ca un firicel de pârâiaș zeama rozie și spumoasă în vase mari, iar pe marginea linului se găsea întotdeauna o căniță din tărtăcuță, special făcută pentru aceasta ocazie, ca nu cumva o cană din aluminiu să coclească și să strice gustul și aroma vinului.

Cei care treceau cu găleata de struguri neapărat ajungeau la căniță, care parcă ne îmbia ca să gustăm mustul care se scurgea ca un firicel de apă a unui izvor și după ce gustam din mustul dulce și rozaliu ne dădeam cu părerea:

– Parcă anul acesta e mai dulce decât anul trecut, nu o să mai fie nevoie să mai punem zahăr, spunea o vecină mai cunoscătoare în ale vinului.

– Păi, a plouat mult și bobul este plin și nu sec, ca altădată, când nu curgea prea mult.

Până seara târziu, nu mâncam ceva mai consistent. Mama, care nu venea la cules, era cea care pregătea mâncarea pentru când terminam culesul. Dar până atunci, ne îmbia chiar acolo, în mijlocul viei, cu plăcinte calde cu brânză sau cu cherdele aburinde, atunci scoase din cuptorul pe vatră, doar atât cât să nu ne fie foame și ca să ne putem apleca să strângem strugurii care au mai rămas.

Bunica era cu noi în grădină ca să ne îndemne să lucrăm și ne tot zicea:

– Hai să dăm zor, că cine știe cum va fi vremea și dacă o să înceapă ploaia, nu mai putem să strângem toți strugurii, și continua să ne încurajeze. Adunați și boabele de pe jos că așa se umple butoiul, bob cu bob.

Tata însă mustuia strugurii din lin până se scurgea și ultima picătură. Zicea tata că aceea este cea mai dulce și taninul și culoarea de acolo vin, din coajă.

Umpleau butoaiele cu gălețile și turna vinul, printr-o pâlnie mare făcută dintr-o tărtăcuță, luată chiar de pe gardul dinspre grădină. Și aveam de unde să alegem. Pe toate gardurile erau atârnate tărtăcuțe din care făceam pâlnii și căni cu care beam apă din Dunăre sau când făceam baie la băile rusești o foloseam ca să scoatem apa din cazanul cu apă fierbinte. După ce termina cu tescuitul, tata îl făcea cu pelin într-un butoiaș, mai mic, din care ne dădea și nouă când se făcea vinul. Ce rămânea după tescuit, prăștina, o punea în vase la putrezit peste care punea două – trei kilograme de zahăr pentru o nouă producție de țuică, nelipsită din cămară.

Treaba celor care culegeam via se termina când adunam toți strugurii din vie și trebuia să terminăm până se însera. Mai lăsam câțiva struguri, cei care erau doar ciuliți ca să se coacă. Ne bucuram mult atunci când mai găseam struguri copți, după ce se strângea toată via.

Era un moment de bucurie pentru toți când terminam de cules. Se bucurau cei ai casei că am fost harnici și ne-a ajutat și anul acesta Dumnezeu să ne bucurăm de o recoltă bogată. Urmau masa și răsfățul mamei pentru echipa harnică care am fost la strânsul viei. Vinul era considerat aliment dacă se bea cu măsură. Pentru munca făcută, nimeni nu pleca acasă, cu mâna goală. Fiecare lua o sticlă cu must și câțiva struguri parfumați, iar cei care veneau să ajute la cules pentru că nu aveau acasă vie, primeau o găleată cu must și una cu struguri, plata pentru ziua de muncă.

Urmăream cu bucurie ce se întâmpla prin curtea noastră, toți eram ocupați și fiecare aveam o treabă de făcut. Noi, copiii, eram fericiți că mai aveam o scăpare de la învățat cu treaba din curte.

Totul se strângea și se depozita în cămară sau în beciul pe care-l săpaseră ai mei sub magazia de alimente, acolo unde se depozitau și legumele. În vase pline cu nisip se puneau morcovii, țelina se înfășura în ziare, iar butoaiele erau așezate la intrarea în cămară. Cepul era acoperit cu o gutuie galbenă cu puful încă pe ea, ruptă din gutuiul din grădina noastră. Și lupta vinului care încă nu se limpezise, era „tulburel” cum spunea mama, continua câteva săptămâni, până stătea din fiert. Bun era, după tata, atunci când dădea primul ger. Și, după ce trecea ceva timp de la culesul viei, ne trezeam cu tata că ne aducea o carafă de vin din beci, stat din fiert, ca să gustăm vinul de „anul acesta”, cum spunea el. Trebuia să gustăm toți. Tata își turna din carafa plină cu vin cam jumătate de pahar, ridica sus paharul ca să vadă în lumina zilei cum arăta. Îi citeam bucuria pe față, vinul era limpede, roșu, dulce-acrișor și ușor sifonat. Era ușor după tata, adică băubil.

Îl punea pe limbă și închidea ochii ca să simtă și să se bucure de aroma lui și, ca un degustător de vinuri, îl plimba cu limba prin gură, pe cerul gurii, se bucura, dădea din cap, iar noi, copiii, ne uitam fascinați la spectacolul pe care-l făcea. După ce bea tot din pahar, dându-l pe gât dintr-o dată, dădea verdictul vinului: „E bun. Să fim sănătoși ca să-l putem bea!” Ne punea la fiecare câte un păhărel și dădeam cioc cu părinții pentru sănătate.

Toată săptămâna era degustarea vinului. În ziua aceea, dacă cineva trecea pe la noi, mama îl servea cu un păhărel de vin scos atunci proaspăt, din butoiașul pe care-l începuse tata. Vinul dezlega limbile și se încingeau vorbind, ba de una, ba de alta. Cică vecinii de la vale, care intrau mai des în gura satului, aproape au terminat vinul, au avut grijă să-l bea când era încă tulburel și cum vorbele nu se terminaseră, tata mai venea cu o sticlă, și atunci aducea și un vecin încă o sticlă să le gustăm și noi vinul. Și toamna era iubită de toți. Vorba ceea, „toamna se numără bobocii”.

Intram în iarnă cu tot ce ne trebuia în cămară, cocină, curnic și saivan. Părinții erau harnici și am fost învățați să facem la fel. Mama ne lăsa și să ne jucăm, dar atunci când aveau treabă prin grădină și curte nu eram săriți de la muncă.

Pentru mine toamna, acum, dar și atunci, a fost un anotimp spectaculos! Culesul viei, al porumbului, pregătirea cămării și nu mai spun de spectacolul pe care-l făceau nunțile. Imi plăceau tare mult. Eram nelipsită alături de surorile, frații și prietenii noștri din mahala unde urmăream de-a fir-a-păr tot ce se întâmpla.

Și, zâmbind la amintirile mele din copilărie, mă uitam la piticii mei din clasă și mă gândeam cum eu și surioarele mele lipseam de la grădiniță sau de la școală toamna ajutându-ne părinții la treburile prin curte sau pe la vecini.

Acum, după atâția ani de-atunci, pot să spun că din participarea la munci aveam de câștigat toți. Eram împreună la muncile casei, iar copiii înțelegeau că „cine muncește are”, părinții scăpau câte o zi de grijile școlii, iar cadrele didactice nu aveau nevoie de material didactic confecționat pentru că învățau direct de la sursă. Și unde mai pui că cei mici învățau multe alte lucruri între cei mari. Pregătirea pentru viață!

 

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.