Am fost un copil foarte curios din fire…

Îmi plăcea tot ce era legat de sat, poveștile și întâmplările care se petreceau în sătucul mic în care m-am născut, Ilganii de Sus.

Dar cel mai mult îmi doream să fiu în preajma bunicii materne pe care o iubeam mult și de la care aflam cele mai multe întâmplări de demult, despre oamenii din sat, pe care bunica mi le povestea cu tâlc și bucurie. Din orice discuție ieșea o poveste, iar eu nu mai mă săturam s-o ascult. Bunica era moașa satului, adică îi aducea pe lume pe bebelușii din sat prin metode naturale, și pe mine tot ea m-a adus pe lume. Despre cum arătam, știu mii de amănunte pe care mi le poves-tea bunica, cum m-a adus barza în cioc și câte și mai câte…

Bunica îi ajuta pe copii să se nască și tot bunica îi vindeca când se îmbolnăveau. Și știa bunica atâtea cuvinte pe care le șoptea încetișor, în timp ce mâinile fermecate îi mângâia cu uleiuri și leacuri doar de ea știute. Bunica știa să vindece multe boli ale copilăriei, strânsul, junghiul, deochiul, negii, dureri de urechi, de dinți, entorse la picioare, gâlci, de speriat și multe alte boli.

În camera unde își trata micuții pacienți, o cameră simplă cu o masă, un pat, o plită, avea așezată pe peretele dinspre răsă-rit, pe un ștergar, icoana Maicii Domnului la care se ruga înainte de a începe să trateze pe micuțul pacient. Întotdeauna avea la ea o crenguță de busuioc sfințită, agheasmă, ulei de la candelă, pâine, cărbuni încinși din plită, apă neîncepută, ou proaspăt cu care găsea junghiul.

Pe mine ritualurile descântecelor mă fascinau și mă ui-meau în același timp. Eram ochi și urechi, să aud și să învăț ce spunea bunica. Intenționat spunea mai tare, ca să mă învețe și pe mine arta vindecării cu ajutorul lui Dumnezeu. Unele din descântece le-am învățat, altele nu. Trebuia să fur meșteșugul, altfel nu aveam leac. Cred că am moștenit de la bunica acest dar pentru că și mâinile mele repară acolo unde doare.

Gâlcele sau amigdalele, le vindeca foarte repede. Făcea o frecție de o parte și de alta a gâtului cu ulei de la candelă, și apoi cu gaz pur spărgea amigdalele și gata. A doua zi eram ca noi.

Deochiul era atunci când te mirai de cineva că este fru-mos ori că este urât. Bunica spunea Tatăl Nostru și un descântec scurt, și trecea. Altădată, când deochiul era mai vechi, punea într-un castron apă neîncepută și stingea în ea nouă cărbuni, spunea descântecul, îți dădea să bei un pic, iar restul de apă o arunca peste un câine. Dacă acel câine se scutura, însemna că te făceai bine.

Durerile de urechi erau și ele pe lista de vindecări. Spunea un scurt descântec, punea un tampon de vată cu ulei încălzit de la candelă, și durerile treceau așa cum au venit.

Se întâmpla să nu poți dormi noaptea. Avea leac și pentru asta. Pe înnoptat, bunica și bolnavul ieșeau în curte, fiecare având în mâna dreaptă o bucată de pâine, și o aruncau spre pomii din grădină spunând: „Pădure verde și frumoasă, ia cină și neodihnă și dă cină și odihnă…” numitului, celui care nu avea somn. Se repeta de trei ori și persoana nu mai avea insomnii.

Lista descântecelor și a leacurilor continuă. Punea ventu-ze și te tăia pe spate când aveai sângele îngroșat, prepara ceaiuri pentru greață, pentru colici, pentru gripă. După descântec, bunica spunea celui pe care îl descântase să se mute din locul unde stătea și întotdeauna spunea o glumă: „Ție leacul și babii colacul!”

Sănătate să avem!

Cu dragoste… din copilăria mea!