Ce bine că mai pot să evadez din mine când și când…

Dimineți COLORATE

Irinei îi plăcea tare mult să facă o plimbare prin piață chiar dacă nu avea de cumpărat mare lucru! De fapt urmărea curioasă ce se întâmpla acolo și putea lua pulsul adevărat al orașului. De cele mai multe ori se plimba printre oamenii din piață și intra în vorbă cu cei care își pierdeau vremea ca și ea prin pe acolo. Ieșise de ceva vreme la pensie, fusese profesoară la o școală generală din oraș și, cum îi lipsea murmurul de la clasă, se mulțumea să asculte gălăgia și limbajul mai colorat al precupeților. Crescută la țară înțelegea toate nuanțele vorbelor spuse de ei, mai în glumă sau mai în serios.

Să petreacă în piață mai mult timp îi plăcea în toate anotimpurile, dar cel mai mult primăvara devreme, imediat ce ieșeau din iarnă. Se simțea tare bine în mirosul de verde crud dat de legumele și verdețurile de pe galantare și care păreau că atunci erau scoase din pământul reavăn. Acolo, printre oamenii care ieșiseră ca albinele la flori, i se trezeau toate simțurile și parcă îi venea” să pască”, vorba unei prietene apropiate. În piață era o cumpărătoare cunoscută! Era cineva, doamna profesoară! Ce-i drept, cam pretențioasă, dar corectă!

Întotdeauna cumpăra de la taraba unde-i plăcea cel mai mult. Precupeții se învățaseră cu ea și cu întrebările pe care le punea atunci când ajungea la o tarabă unde-i plăcea ce vedea.

Acolo selecta atentă legumele și se interesa de fiecare în parte: unde au crescut, dacă le-au pus îngrășământ natural sau chimic, dacă semințele sunt de pe la noi și, după ce afla ce voia, nu uita să le amintească celor care o ascultau că cele mai sănătoase legume sunt cele cu care crești. Atunci când se oprea la o tarabă și-i făcea poftă o legumă mai ochioasă o lua și, ca atunci când era copil, o ștergea între palme și o apropia de nas ca să simtă mirosul pământului reavăn, o plimba prin gură să-i simtă dulceața, o pipăia și o mângâia plimbând-o prin palmele fine și după ce o mai mirosea o dată, trăia bucuria gustului acolo unde era, închizând ochii de plăcere. Și, după ce se delecta cu leguma sau fructul ales, bătea din palme fericită și nu uita să amintească că s-a simțit ca în copilărie!

Dacă pe lângă ea mai erau ascultători, le povestea că asta era marea ei plăcere:

să o culeagă direct din grădină cu mâna ei, să o șteargă între palme și s-o mănânce chiar acolo de unde a cules-o. Și, ușor încurcată de situația în care se găsea, motiva în felul ei:

Acum, dacă nu mai am de unde să le culeg, mă mulțumesc și cu cele de pe tarabe pe care le simt că sunt proaspete și seamănă cu cele din copilăria mea.

Nimeni nu se supăra pe profesoara elegantă, știau că este corectă și cumpăra de la taraba unde se oprise și plătea și ce consumase. Era iubită de toată lumea din piață pentru că își lăsase un loc de bună ziua și pe unde trecea avea o vorbă bună pentru fiecare sau o întrebare:

-Ce mai face cutare și cum îi mai merge? Sau întreba precupeața de unde făcea cumpărăturile, dacă a reușit să se programeze la consult la doctorul pe care i l-a recomandat. Avea o memorie bună de se mira și ea. Dacă-și punea mintea la treabă își aducea aminte de lucruri încă de când era o copilă!

Erau dimineți când nu avea nevoie de nimic din piață și totuși îi plăcea să meargă printre ei și să asculte ce vorbeau oamenii atunci când nu erau încorsetați de probleme și cu ochii pe ceas. Și câte nu-și spuneau între ei!

Își făcuse obiceiul să meargă în fiecare dimineață în piață ca atunci când mergea la serviciu, de fapt îi plăcea să -și petreacă timpul printre oameni adevărați care nu se ascundeau după degete și trăiau viața după cum veneau lucrurile. Acolo simțea și vedea cu ochii ei omul cu bucuriile, cu supărările, invidiile lui. Ziua era luată așa cum venea, fără paravanul pe care și-l puneau oamenii școliți ascunși după zâmbet și cu inima încuiată ca să nu iasă la vedere nimic din ce gândeau.

După ce ieșise la pensie, Irina a început să scrie!  Era o taină a ei încă din copilărie, atunci când scria pe ascuns fără să o vadă nimeni din casă.

Viața din piață o ținea ancorată în realitate și tot de acolo se inspira, din poveștile pe care le auzea de la oameni. Erau și zile când nu cumpăra nimic, dar se ducea în piață chiar de dimineață când forfota era mai mare, atunci când se așezau tarabele și se aflau primele știri din oraș sau de pe la casele fiecăruia. Și putea afla atâtea: ce pățise cutare sau că băiatul unui client cunoscut se însoară cu fata unui cunoscut politician din oraș, că la ferma din Zăgan a lui nea Dumitru legumele sunt mai bune și mai ieftine. De asta îi plăcea profesoarei să meargă la piață, atunci la prima oră!

De pe banca unde se așeza ca să aibă piața în ochi, se pregătea să citească viața fiecăruia. Acolo, la prima oră a dimineții, fiecare își vedea de treaba lui și ce o făcea să se simtă și mai bine, era că nu se ferea nimeni de ea și că o considerau una de-a lor, și nu era om din piață să nu o cunoască. Se aflase și că profesoara era scriitoare și nu se rușina nimeni de ea, ba chiar își dădeau drumul la povești că poate așa apăreau și ei în cărțile Pe care le scria. O luau așa cum era și înțeleseseră că acela era felul ei de a se odihni, ascultându-i ce vorbeau. Nu prea înțelegeau ei ce fel de odihnă era, că, dacă era după precupeața Aurica, odihnă înseamnă să dormi. Și chiar și-a dus gândul mai departe cu voce tare, ca să se știe părerea ei și să fie auzită și de ceilalți:

-Măi, oameni buni, să nu-mi luați vorba în nume de rău, dar, după mine, eu cred că profesoara nu este obosită, că eu dacă ajung acasă adorm la masă cu lingura în gură sau și mai rău cum pun capul jos poți să tai lemne lângă mine. Până dimineață pe ce parte am adormit tot pe aia mă scol, credeți-mă…

Ce nu știa Aurica era că profesoara chiar asta urmărea prin piață, vorbele adevărate, cele de la inimă pe care și le spuneau între ei. Așa a fost și în ziua aceea de sâmbătă când și-a propus să zăbovească mai mult prin piață așezându-se pe o bancă și ascultând ce mai spunea fiecare. Era tocmai acel moment de dimineață când se dezmeticeau după somn la o cafea băută din picioare, cumpărată de la buticul din piață, când a auzit cum o florăreasă le-a spus celor din piață supărată:

-Ați auzit că băiatul cel mic al lui nea Florică, Costel, a avut accident în mașina cu cei trei băieți care se întorceau cu marfă acum două seri?  Au fost duși la spital și-acum am auzit că a murit și este la morgă, iar ceilalți și ei, săracii, au mâini și picioare rupte, dar au scăpat cu viață măcar. Uite, încă îmi tremură mâinile de când am auzit. Mă gândesc la nea Florică,

ce-o fi în inima lui de tată, numai el știe! Doamne! Săracul de el, numai în pielea lui să nu fii! Și a început să plângă tânguit, dar atentă și să-l servească pe domnul care părea destul de grăbit. Până când începeau să vină clienții, fiecare mai spunea câte ceva:

-Parcă nu le mai ajungea și lor! Erau mai mult pe drum ca să le ia înainte tuturor și fără să mai dea pontul și altora, așa cum face nea Marin, cel mai vechi în piața asta. Vedeți că de el nu se leagă necazurile sau cum fac și eu, că am grijă de câte un tânăr de la început până se înfiripă și el oleacă, a spus un domn care părea un mare șef pe-acolo. Ei, asta-i viața și Dumnezeu să-l ierte că era tânăr! Morții cu morții și vii cu vii, a spus el. Cine mai vrea o cafea, că fac eu cinste și-l fixa pe un tânăr care stătea în fața tarabei. Tânărul părea supărat și nu-i răspunse șefului că nu prea era darnic cu el și muncea de dimineață până seară, ba la vânzare, ba la descărcat marfa din mașină și era plătit doar cu ce-i scăpa printre degete. Cum șeful l-a văzut posomorât i-a spus:

-Măi, Dorine ia du-te, măi băiete, și cumpără-mi și mie o cafea, dar vezi să nu fie dulce. O vreau amară, așa cum e viața și i-a făcut cu ochiul.

Șeful nu era rău la suflet, ba chiar își amintea că așa a început și el când era încă un copil. Așa că-l înțelegea pe tânărul pe care-l luase sub umbrela lui imediat   după ce a terminat generala, ca să crească pe lângă el și să-l învețe cum să răzbată în lumea lor. Îi plăcea mult de el, dar nu-i arăta, ca să nu și-o ia în cap și recunoștea în sinea lui că așa era și el când era tânăr.

A văzut că Dorin avea vână și asta-i plăcea cel mai mult la el. Nu-i răspundea niciodată, dar îi simțea încordarea și vedea cum își închidea pumnii și îl privea fix. Își pusese-n gând să-l ajute și cu timpul să-și facă și el un rost.

Când Dorin s-a apropiat să-i dea cafeaua, șeful l-a bătut pe umăr prietenește făcându-i cu ochiul;

-Hai, măi Dorine, lasă supărarea!  Ia de la mine banii ăștia și du-te și tu cu o fată la un film că ești tânăr și văd cum clocotește sângele în tine. Uită-te la tine ce mușchi ai!

Bucuros de lauda șefului pe care-l știa cam zgârcit cu vorbele, dar și de bani și mai ales spuse acolo în piață și de față cu toată lumea, lui Dorin i s-a luminat fața, iar când și-a aruncat ochii prin piață a văzut pe banca din apropiere pe profesoara elegantă care asculta ce se discuta prin piață. S-a apropiat de ea și i-a spus politicos făcând o plecăciune teatrală așa cum fac romii atunci când vor să onoreze pe cineva:

-Sărut mâna, doamna profesoară! Mai mă cunoașteți? Profesoara, luată pe nepregătite, se uita la el să-și amintească cu ce micuț din generațiile pe care le-a avut de-a lungul anilor semăna tânărul din fața ei, încerca să-l tragă de limbă la ce școală a fost …

-Păi acolo pe Mahmudiei, nu vă amintiți de mine? Am fost în generație cu Aurică, Laurențiu, Baromir. Profesoara, vădit emoționată, făcea un exercițiu de memorie ca să-și amintească .Dorin însă, fără să o menajeze, i-a spus direct;

-Ați îmbătrânit, doamna profesoară, dar tot frumoasă și elegantă sunteți! Rușinată puțin că nu l-a cunoscut, l-a întrebat cum îl cheamă ,iar el, ca atunci când se striga catalogul, a răspuns:

-Prezent, sunt Dorin Rădulescu! Și râzând a luat poziția de drepți și a salutat-o cu o plecăciune până la pământ.

-Bine măi, Dorine, să știi că mă bucur că ești respectuos cu profesorii pe care i-ai avut și că nu i-ai uitat încă. Asta înseamnă că ai învățat ceva de la noi. Nu-i așa?

Dorin a ezitat un pic până să răspundă și luându-și curaj a spus:

-Doamna profesoară, am învățat multe, chiar dacă am terminat opt clase, să știți că nu mă întrece nimeni la socotit că nici nu am nevoie de calculator așa cum au alții și mai ales băieții de bani gata, eu am fost nevoit să-mi pun mintea la treabă ca să răzbat în lumea asta și a arătat cu capul spre cei din piață.

-Bravo, măi Dorine!  Așa te porți cu toți profesorii când îi vezi?

-Sigur că da și mai ales atunci când ajung la taraba mea, le zic bună ziua, bună dimineața și la fiecare mă adresez cu domnul profesor sau doamna profesoară, iar când marfa nu este prea proaspătă le fac semn să nu cumpere nimic, ba chiar le șoptesc să vină a doua zi că aduc altă marfă mai bună și îi invit să vină să cumpere de la mine, a spus el râzând, făcându-i cu ochiul șefului care se amuza de istețimea lui și cum știa să  atragă clienții ca să aibă coadă la taraba lui. Șeful era un om bun și chiar și-a pus în minte ca să-l mai motiveze din când în când pe tânărul angajat.

Cum era deja amiază și căldura dogorea, la plecare profesoara s-a oprit la taraba lui și i-a spus:

-Ce zici, Dorine, astăzi pot să cumpăr de la tine?

-Sigur, cu toată încrederea, numai ce șeful meu, cel de acolo, a adus marfă proaspătă și l-a arătat cu degetul pe șeful care mustăcea de istețimea băiatului.

-Uite, doamnă profesoară, mașina lui e încă acolo!

Profesoara, zâmbind în sinea ei de istețul ei elev, a cumpărat un kilogram de cireșe mari și roșii care-i făcuseră cu ochiul chiar de la venire în piață.

Dorin, după ce le-a cântărit i-a șoptit la ureche (ca să nu audă și să vadă șeful) că i-a pus o mână de cireșe în plus. Cu voce tare și asta ca s-o bucure pe profesoară:

-Am învățat multe de la dumneata, doamna profesoară, dar cel mai bine știu să socotesc, și-a încheiat discursul cu aceeași temenea ca la început când a salutat-o.

Amuzată de salutul lui, profesoara a plecat alene spre casă, nerăbdătoare să-și pregătească un bol de cireșe ca să le mănânce atunci când urmărea filmul preferat.

S-a bucurat de ziua pe care a avut-o între oamenii veseli și că a trăit câteva ore de viață adevărată. Și gândindu-se la hâtrul ei elev a mâncat cu poftă cireșele și chiar nu i-a păsat că se mânjise cu zeama roșie si dulce pe buze și față. Și deodată parcă s-a simțit fetița de altădată!

Înainte de a dormi, prin minte i-a trecut fulgerător un gând atât de neașteptat:

”-Ce bine că mai pot să evadez din mine când și când”

 

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.