Leacurile și oblojeala Babei Chilina, doftoroaia! Corectată!

Tu, fată, mă crezi sau nu mă crezi, dar pe vremea pe când eram noi copii, parcă eram din stâncă, sănătoși și nu așa sclifoțiți cum sunt copiii de acum. Mi-am crescut și eu copiii, nepoții, ba am avut grijă și de cei ai vecinilor care mergeau la serviciu, dar am văzut cum copiii din zilele noastre nu sunt așa cum eram noi. Parcă văd cum umblam cu picioarele goale prin noroi și prin băltoacele care se făceau după ploaie sau stăteam în ploaie sărind în sus spunând tare și aproape țipând strigături învățate de la copiii mai mari” plouă, plouă babele se ouă” sau alte strigături făcute pe loc așa cum ne trecea prin minte.

Pe vremea noastră, povestește tanti Maria, nu era obiceiul să se meargă la doctor „așa cu una cu două”, ci doar atunci când persoana cădea la pat grav bolnavă, iar pentru răcelile obișnuite și mai ales cele ale copilăriei leacul era în mâna babei sau moașa cum i se spunea (cea care ajuta femeile la naștere). În cazul nostru era Baba Chilina, vecina noastră, cu casa așezată fată-n față cu casa părintească. Dacă închid ochii văd și acum căsuța cu acoperiș de stuf, cu pereții văruiți proaspăt în albastru sineliu și, poate de asta, cine o vedea pentru prima oară îi părea cochetă și curată. Dacă mai zăboveai un pic pe la poarta ei puteai să simți și mirosul de var proaspăt. Cine se oprea la poarta ei își mai clătea ochii cu grădinița din fața casei, cu tot felul de flori frumos rânduite pe straturi, după cum înfloreau pe anotimpuri. Atracția cea mai mare erau tufele de flori roșii ca niște pâlnii de pe gardul de la drum care erau înflorite din primăvară până-n toamnă și care te invitau șă-ți arunci ochii și să te oprești un pic lângă căsuța ei.

Mătușa Chilina, cum îi spuneam noi, copiii sau cine o cunoștea, își făcuse obiceiul ca atunci când făcea ceva mai bun de mâncare și mai ales plăcinte, călăghii sau gogoși să vină pe la noi cu împărțeală, ba de sănătate ba de sufletul morților și una -două își făcea drum să ne treacă pragul casei și asta mai mult ca să stea de vorbă cu mama…și cu ochii închiși la aducerile- aminte, tanti Maria continua:

-Mie îmi plăcea tare mult baba Chilina, mi se părea că semăna cu bunica Nastasia, tot la fel de negruță și zgârcită la vorbă, dar atât de darnică în priviri și surprize. Mi-o amintesc cum scotea din buzunarul șorțului, întotdeauna alb și brodat, mici bucăți de zahăr cubic, pentru mine, surorile și frații noștri și pe care ni le dăruia cu bucurie. Pentru mine avea ceva aparte, simțeam că mă iubea mai mult și îmi dădeam seama de cum se uita la mine, chiar și atunci când ne împărțea darurile mie îmi dădea mai multe bucăți de zahăr cubic, motiv ca să ne hârjonim între noi, frații, după ce pleca de la noi.

Poate și de-asta, că era darnică, baba Chilina era respectată și iubită de toate femeile din cartier, dar și de noi, copiii, care știam că atunci când eram bolnavi era cea care ne aducea veselia și puteam să ne jucăm din nou cu prietenii noștri pe maidanul din fața casei. Ne descânta pe toți care ajungeam la ea și ne liniștea cu ochii, cu mâinile, cu sfaturile și poveștile pe care ni le spunea. îmi amintesc și acum căsuța ei unde mergeam destul de des cu fel de fel de motive pe care le născoceam atunci ca să fie credibile: ba că mă doare burta sau că am amețeli, ori un alt motiv care-mi trecea prin minte atunci în situația în care mă găseam, dar de cele mai multe ori fără motiv, ci doar așa ca s-o văd.

În cartierul unde locuiam trăiau familii mai sărăcuțe și unde se obișnuia ca la nașterea unui copil, femeia care năștea să fie ajutată și asistată de o femeie în etate care prinsese această taină a aducerii pe lume a copiilor. Așa se face că baba Chilina a moșit o mare parte dintre femeile din cartier și a adus pe lume mulți copii, printre care mă număr și eu, surorile, frații, verișorii și prietenii mei.

După ce venea pe lume un copil, peste exact trei zile se făcea o petrecere în sănătatea copilului, unde „Baba” primea din partea lăuzei un colac, un prosop și un săpun în semn de respect. La această întâlnire, participau doar persoanele importante ale lăuzei:

„Baba”, bunicile și nașa copilului, cumnatele, vecinele și copiii acestora, care urmăreau cu atenție tot ce se întâmpla. Eu și frații mei eram nelipsiți de la toate evenimentele babei Chilina. Cu timpul îmi câștigasem un loc mai aparte în sufletul ei și pentru că mergeam mai des pe la ea și o mai ajutam la câte ceva prin curte, mi-a destăinuit un secret din copilăria ei.

-Maria, vreau să-ți spun ceva ce n-am mai spus nimănui până acum. Vreau să știi că am darul vindecării pentru că demult când eram mică cum ești tu acum, am prins un „chior” (cârtiță) ca să am leac și să pot vindeca copiii și chiar pe oricine era bolnav prin frecții, rugăciuni și descântece. Așa că dacă vrei să faci bine la oameni cu mâinile și gândurile tale să cauți prin grădină un mușuroi de chior și atunci când îl găsești să faci așa ca mine, dar fără să te vadă nimeni. Doar așa o să ai leac! Și, crede-mă, am urmărit și căutat un mușuroi de chior și când l-am găsit i-am dat cu sapa în cap și nu mai știu dacă l-am omorât că el s-a retras în pământ iar eu m-am speriat și nu am mai continuat, dar de atunci parcă am mâinile fermecate sunt mereu fierbinți si cum pun mâna pe fruntea unui copil și chiar oricui îi trece.

Și, draga mea, mă întorc în urmă în copilăria mea și îmi amintesc de o noapte pe care mi-am petrecut-o pe drum cu o pernă pe față când încercam să-mi liniștesc o durere de dinți de care nu mai puteam scăpa cu niciun chip. Tata m-a luat de mână și așa cu perna pe care o țineam lipită de față ca să-mi amelioreze durerea m-a dus la baba Chilina. A strigat tare de la poartă ca să audă din camera unde dormea mai în fundul casei. Am văzut că s-a aprins lumina la felinar și am auzit o voce limpede și sigură care întreba:

-Cine-i acolo?

-Noi suntem, babă Chilino, vecinii tăi, a spus tata. Maria este tare bonavă, vreau s-o vezi și mata.

– Hai, intrați, știți că nu am câini răi.

Am intrat în curte și de acolo în casă. Mătușa a început să mă descoasă cu lux de amănunte: ce mă doare, cum a început durerea sau dacă am stat în curent sau s-a uitat cineva mai urât la mine pentru ceva anume și după ce m-a ascultat atentă, am văzut că s-a luminat la față și cred că a înțeles despre ce este vorba. M-a lăsat pe mine încă văitându-mă, iar   ea a aprins focul la plită, a pus o cratiță cu apă și a lăsat-o la fiert. Între timp a adus din magazie un lighean pe care l-a clătit ca să fie curat, apoi a ieșit afară de unde a luat un mănunchi de busuioc pe care-l pusese la uscat într-un cui bătut în grinda magaziei. A avut grijă să-i spună tatălui să se uite atent la busuioc cum este, ba chiar a insistat mult să se uite la fiecare fir și frunze. Eu ,cu durerea care nu mă lăsa niciun pic, nu am ținut cont la ce ne ruga baba Chilina, însă tata a scanat buchetul mai ceva ca un scanner, cred că a numărat și câte frunze erau în buchet. După ce s-a înfierbântat bine apa, mătușa m-a invitat lângă ea, mi-a aplecat capul deasupra ligheanului și cu busuiocul prin apă amesteca și mă stropea pe creștetul capului în timp ce bolborosea un descântec cu voce șoptită. Încercam să înțeleg ce spune, dar încet simțeam cum durerea mă lăsa și mi se făcuse somn. Mătușa, după ce a terminat cu descântatul, s-a închinat la icoana Maicii Domnului ca să-i mulțumească pentru ajutor. O auzeam ca prin vis cum îi spunea tatălui meu:

-Gheorghe, vezi cum este acum mănunchiul de busuioc. Uită-te și tu cum este înfășurat cu păr și dădea din cap. Oare cine i-a dorit răul atât de mult?  Fata asta a avut mare noroc…a avut” păr” a mai spus mătușa. Cineva i-a vrut răul și are mulți dușmani …spunând asta mai mult pentru ea…

-Să aveți grijă de ea!

-Chiar nu știu ce a fost atunci și ce mi-a făcut, dar ce am simțit este că baba Chilina mi-a luat cu mâna durerea pe care o avusesem mai devreme.

Tot la ea ajungeam pentru toate bolile și nu numai eu, ci toți copiii din cartier și chiar din altele care auziseră de babă:

Dacă cineva avea un junghi, lua un ou proaspăt de la găină, îl descânta și îl trecea pe corpul celui bolnav și, acolo unde era durerea, oul se spărgea și ca prin farmec cel bolnav se vindeca. Sau năjitul, adică otita din zilele noastre, cu un simplu busuioc și apă caldă alunga durerea cu vorbele pe care le zicea în gând sau chiar șoptit.  Avea leacul și pentru „strâns,” adică colicele. Și nu mai spun de deochi! Pe mâna deochiului nu cădeau doar cei mici, ci și fetele, băieții, femeile și bărbații frumoși, dar și cei urâți. Atunci când persoana era deocheată, mătușa Chilina lua un castron în care punea apă neîncepută luată de la fântână, busuioc legat cu ață roșie, nouă fire de chibrit sau nouă cărbuni din plită încinși și după ce își făcea cruce, arunca pe rând în castronul cu apă, firele de chibrit aprinse și cărbunii încinși, sufla de trei ori deasupra bolnavului și zicea descântecul:

-„Fugi deochi dintre ochi, din zgârcele nasului… să rămână… cutare”, iar aici zicea numele persoanei pe care o descânta – „curat și luminat ca de Dumnezeu lăsat!” Făcea o cruce deasupra lui și-i spunea celui descântat să se ridice din locul unde stătea și imediat după asta mătușa căsca mult, semn că cel descântat fusese deocheat. Apoi lua apa cu cărbunii descântați și-i arunca peste un câine care, dacă se scutura, era semn că deochiul a fost alungat. Îmi plăcea că își încheia descântecul întotdeauna cu o glumă:

„Ție leacul și babii colacul!”.

Toate descântecele mătușii le-am învățat și eu, mătușa le spunea cu voce tare ca să le învăț și eu sau cine mai era pe lângă ea. Trăind mai mult pe lângă ea am văzut că din această îndeletnicire nu câștiga mult, dar respectul pe care-l avea de la tot cartierul: părinți, copii, vecinii din cartier sau cunoscuții lor merita tot efortul. De fapt, am înțeles că mătușii îi plăcea să facă bine. Era considerată ca o mamă pentru părinți și noi o țineam în loc de bunică.

-Să știi, Fată, că mi-au fost de folos și mie descântecele învățate de la ea și după ce am avut fiica și nepoțeii și le spuneam și lor descântece când erau bolnavi sau deocheați, dar mai ales primului nepot care se deochea tot timpul, căci avea sângele dulce.

-Ca să spun acum, avea și de ce să se deoache! Era tare frumușel, blond, înăltuț și cu niste ochi albaștri că te pătrundeau când se uita la tine.

Acum, dacă mă gândesc mai bine la ea, Baba Chilina era o femeie harnică și nu se baza numai pe ce câștiga din moșit și descântece. Din asta îi ieșea ușor un colac, un săpun, un prosop, un șorț, o litră de țuică făcută la cazan care o mai ajuta să-și prindă inima după atâta muncă. Așa că își mai creștea veniturile vânzând flori crescute și îngrijite în grădina ei. Cine vedea casa își dădea seama că acolo locuia o femeie bună și harnică. Baba Chilina avea însă un defect la un picior din copilărie, mergea greu, șchiopătând. Ca să-i fie mai ușor, pleca către piață cu florile puse în găleți pe un cărucior pe care-l târa după ea. Când se întâmpla să nu am treabă acasă, mama mă trimitea cu ea s-o ajut să tragă căruciorul până la piață și asta nu era pe degeaba, că mătușa după ce vindea primul buchet care era safteaua, îmi făcea un buchet mare din toate soiurile de flori pe care le avea ca să i-l dau mamei.

Era o femeie prietenoasă și darnică .Până ajungea la piață vorbea cu toată lumea și se oprea pe la fiecare poartă,iar acolo unde era un copil îl mângâia și-i spunea ceva la frunte (bolborosind cuvinte numai de ea știute) ca să le fie bine .Despre  mătușă știam de la mama că trăia singură după ce i-a murit  bărbatul și singurul băiat pe care l-a avut și îmi amintesc că ne povestea și nouă,copiilor ,despre el ,ceum frumos  o s și bun era ,iar atunci când povestea lacrimile îi curgeau șiroaie pe fața brăzdată de trecerea timpului și ,ca să nu o vedem, se ștergea cu un colț al șorțului nelipsit în îmbăcămintea ei. Mătușa Chilina, pe lângă adusul pe lume al copiilor, preocuparea pentru îngrijirea și vânzarea florilor, mai vindea semințe și croșeta dantelă pentru fețe de masă, cearșafuri de pat, gulerașe pentru uniforme, milee de pus pe vitrine. Și din toate acestea mai câștiga ceva și își ușura traiul. Nu era zgârcită și de câte ori treceam pe la ea ne dăruia și nouă, copiilor, câte o bomboană sau un alt dulce pe care-l avea, de cele mai multe ori făcut în casă. Cu toate că o iubeam mult, nu scăpa de noi așa ușor, că o necăjeam cocoțându-ne pe gard ca să ajungem la corcodușele și zarzărele verzi cu bobul fraged și încă necoapte. Când auzea hârjoneala noastră, de pe unde era, ieșea supărată la poartă cu mătura de curte după ea, chipurile:

-Că vezi, Doamne, ce ne face dacă ne prinde!

Cel care ținea de șase ne anunța că vine mătușa spre noi printr-un mieunat de pisică și atunci fugeam încotro vedeam, amenințați de mătușă cu măturoiul din curte. Nu apuca să ne prindă și nici măcar să ne atingă cu mătura pe vreounul, dar striga după noi cât o ținea gura ca să o audă și vecinii:

-Mâncav-ar gâlca să vă mănânce!

Ne speriam atât de tare de” gâlca” care putea să ne mănânce și fugeam repede spre case ca să nu ne ajungă vorba babei. Mai târziu m-am gândit că de fapt nu era o vorbă prea rea, era doar o boală pe care tot ea o putea vindeca prin leacurile ei.

Când mă gândesc la copilăria noastră, să știi că eram chiar sănătoși, dar mai răceam și noi câteodată sau ne îmbolnăveam de bolile copilăriei de care nu scăpa niciunul. Atunci când ne îmbolnăveam de una din ele tot la Baba Chilina apelau mamele noastre și ea ne freca cu gaz la gât ca să se tragă gâlcile sau cu un ou pe care-l plimba pe corpul nostru înfierbântat de temperatură ne găsea junghiul unde era pitit. Și ce mai bolborosea baba deasupra noastră, numai cuvinte de ea știute sau cu un cuțit în mână alunga amenințând junghiul ca să iasă mai repede din corpul copilului și ca un făcut te făceai bine, imediat ce ieșeai din mâna puternică și vindecătoare a ei. După ce se liniștea copilul, baba Chilina sfătuia mama ce ceaiuri să-i dea pentru fierbințeală și, ca o adevărată doctoriță, sfătuia mamele că pentru răceală cel mai bun era ceaiul din vârful stufului, floarea sau păpușari, cum i se spunea, și pe care trebuia să o adunăm în vară când înflorea stuful. Și ca o doctoriță cu patalama la mână sfătuia mamele ce plante ajută la vindecarea unor boli și în ce perioadă este bine să fie adunate ca să aibă leac.

Baba Chilina avea la poartă o bancă de lemn și seara după ce termina cu treburile prin curte ieșea acolo. Nu apuca să-și așeze gândurile că din toate curțile ieșea câte o mamă, bunică, fată tânără să se pună la cale cu baba despre boala unui copil sau ce să facă să-și găsească perechea. Nimeni nu venea cu mâna goală și aducea în dar ceva babei fie de mâncare fie un șorț cusut sau un batic ori un prosop. Asculta pe fiecare și-i dădea pe loc leacul că în perioada când se coceau murele era bine să se adune tijele de la mure să se usuce și să facă ceai din una două tije că se înviora imediat atunci când era obosit și, mai ales după iarnă, era bun pentru imunitate. Altădată sfătuia fetele și femeile ca să se spele cu gaz pe cap ca să nu le mai cadă părul:

-Mă crezi sau nu, dar aveam niște cozi cât mâna la încheietură.

Și tu, Ileană, să știi că de multe ori când ne apuca foamea și nu eram acasă, mâncam rădăcina de la papură (ciacăna) care avea gustul laptelui praf. Eram mai tot timpul cățărați pe toate gardurile vecinilor ca să ajungem la fructele încă verzi din care ne luam vitamin C.

Altădată mestecam boabele de grâu din care ne făceam sacâz. Mestecam și cleiul de la pomi. Ronțăiam vrejul de la tijele de mărar și cârceii fragezi de la vița de vie mai ceva ca iepurii.

Hei, dar ce să mai spun de atunci când umblam pe la toate streșinile cu stuf să căutăm polenul de la viespi(căpăceala).

Eram mai ceva ca detectivii și căutam pe la streșinele caselor învelite cu stuf polenul și acolo unde stuful era căpăcit cu pământ găseam ce căutam și în nerăbdarea noastră de a găsi mai repede polenul dorit eram înțepați de câte o viespe care nu-și terminase încă treaba. Eram pregătiți și pentru situații de criză, aveam la noi fiecare o cutiuță de sare sau o linguriță metalică și în cazul întepăturii foloseam leacul pe care-l aveam la noi.

-N-ai să mă crezi, dar mestecam și smoala cu care cătrăneau părinții noștri bărcile, asta ca să ne întărim dinții și ca să-i albim. Chiar și atunci când ne jucam ca să semănăm cu omul negru. Când se întâmpla să răcim cel mai bine ne făcea o baie fierbinte la baia rusescă și unde mama ne bătea pe spate cu o crenguță de stejărel cu frunzele pe ea.

Dacă aveam gâlci(amigdale) când răceam și mai ales iarna când mâncam zăpadă, baba ne freca cu gaz și când boala era mai avansată, baba, după ce se spăla bine pe mâini cu săpun făcut de casă, băga degetul în sticla cu gaz și apăsa pe gâlca umflată pe care o spărgea, apoi făceam gargară cu un ceai de mușețel tare și scuipam din gură tot ce ieșea din ele. Gazul ne vindeca gâlcile mai degrabă decât antibioticul. Când ne îmbolnăveam de pojar, o boală prin care treceam în copilărie, trecea atunci când copilul bolnav era învelit cu o cârpă roșie pe tot corpul.

Să știi de la mine, tu, Ileană, că leacul cel mai sigur este cel din locul unde te naști și unde trăiești.  Și atunci, pe unde ne învârteam găseam leacul pentru orice boală, numai că trebuia să-l vedem și să fim atenți la semnele naturii.