Zâmbiți vă rog!

BOBOTEAZA CU PERIPEȚII
Vremea călduroasă de acum mă duce cu gândul la iernile
de altădată, când de Bobotează era frig de „crăpau pietrele”, era
gerul Bobotezei, cum spunea mama.
Și, amuzată, îmi amintesc mai ales de o iarnă, când în

ziua de Sf. Iordan, am plecat acasă, la ai mei, urmând ca a doua
zi de Sf. Ion, să-i sărbătorim pe sora noastră Daniela, pe tata,
bunica și pe fiica noastră, Ioana.
Și iarna despre care povestesc acum era una geroasă și
înghețată, din acelea în care ți se lipeau nările. Când trăgeai
aerul în piept, parcă te săgeta ceva rece ca gheața până în

adâncul sufletului.
Dunărea era înghețată și sloiurile se opriseră într-un loc
ca un pod și nu era nicio posibilitate de a pleca acasă cu vaporul.
Eram tineri, curajoși și ne-am gândit că puteam să ajungem

acasă cu autobuzul până la Nufăru și acolo să trecem cu
bacul în partea cealaltă, în satul Ilganii de Jos și de-acolo cu
căruța spre Partizani. Sloiurile erau groase și înalte cât casa și
bacul se strecura cu priceperea barcagiului printr-un ochi de
apă limpede ca sticla.
Cu emoție și teamă ne-am lăsat în grija Celui de Sus, până

când am ajuns cu bine pe malul celălalt unde ne aștepta tata
cu căruța căptușită cu baloturi de paie și pături cu care să ne
învelim.
Plimbăreții, curajoși pe timpul acela geros, eram eu și soțul meu,

fiica noastră, Ioana, Lisa, cățelușa și sora mea mai
mică, Mariana cu fiica ei, Ana-Maria.
Ajunși la căruță, tata se uita la noi fericit, însă avea ochii
umezi de ger, m-am gândit atunci, dar mai târziu am înțeles că
erau mai mult de bucurie de surpriza pe care i-am făcut-o de
ziua lui.
În căruță lângă tata era Mihai, înfofolit în haine groase de
doar ochii i se vedeau fericiți dintr-o căciulă și un fular din
lână. Tata nu putuse scăpa de el, se ținea ca scaiul, mai ales
când era cu căruța.
Nepotul nostru, atunci de șase ani, era fermecat de cai,
căruțe și nu pierdea nicio ocazie, chiar ca cea de atunci și pe
frigul acela când nu te lăsa inima să scoți niciun câine din casă.
Doar ca să fie cu bunicul!
Tata îl răsfăța și-i făcea toate poftele, mai ales că el a
avut doar fete.
Cu bucurie și cu multă grijă, tata a început să-i așeze pe
cei mici în căruță, îi înfășura în pături să nu înghețe, ba îi mai
apuca de obraz ca să-i înveselească. Ne-am urcat și noi lângă
ei, mai puțin soțul meu care s-a oferit să meargă pe jos în

spatele căruței.
În căruță înțepeniserăm de frig și tata a trebuit să oprească
caii ca să ne dezghețăm puțin, mișcăndu-ne pe lângă căruță, și
nu ai să crezi ce exerciții poți inventa într-o astfel de situație.
Băteam din palme și tropăiam ca niște cai nărăvași, alergam
prin jur și ne bulgăream. La exercițiile de încălzire a venit și
Lisa, dar sărăcuța de ea nu se prea putea ține de noi pentru că
gheruțele ei ca niște gheme se lipeau de zăpadă! Ne-am gândit
că e mult mai bine să te miști decât să stai în căruță și ne-am
încolonat după înălțime ca să ținem dos celorlalți care veneau
în urma noastră și am pornit în șir indian în spatele căruței.
Singurii care au rămas în căruță au fost tata, Mihai și Lisa,

cățelușa noastră pe care o băgasem printre pături, dar pentru
siguranța ei își scotea urechiușele dintre pături ca să ne audă și
să ne simtă că suntem lângă ea. Și așa cum mergeam unul în
spatele celuilalt, ne auzeam respirația în liniștea care se lăsa,
ghetele se lipeau de zăpada înghețată și nu se auzea decât

glasul tatălui meu care îndemna căluții la trap.
– Dii, Bălanule, dii, Bălana!
Câte o creangă trosnind se mai rupea de greutatea zăpezii

și tata o lua în căruță, tot era goală se gândea… o să le pună
la grămada de lemne din magazie, că nu se știa cât de lungă era
iarna și „iarna nu-i ca vara” vorba bunicii, care repeta acest
îndemn întotdeauna atunci când se pregăteau cu provizii pentru
iarna care venea.
Și cu cât trecea timpul, abia-abia ne mai târam picioarele.
Ne muiaserăm de tot și soțul meu a fost nevoit să o ia în cârcă
pe Ana-Maria, nepoata noastră mai mică. Și după un drum de
trei ore pe care în mod normal îl făceam în cel mult o oră, am
ajuns acasă aproape pe înserate, după ce mama îngrijorată a
făcut cărare la drum ca să ne aștepte. Am fost întâmpinați de
ea, bucuroasă că am ajuns teferi. În casă era cald de la focul
care trosnea în plită, pe masă mâncărurile calde ne făceau cu
ochiul, lijanca era fierbinte, iar noi, obosiți, cu obrajii roșii din
care parcă ieșea foc. Nu am apucat nici să dăm binețele cuvenite

că am căzut lați de oboseală de la mersul pe zăpadă și am
adormit aproape instantaneu, lăsând în grija mamei hainele
înghețate bocnă. Ne-am trezit după câteva ore și am tăbărât pe
mâncarea mamei, pe care a avut grijă să o țină caldă la cuptorul
lijancei, dar nu înainte să ne dea câte un păhăruț din agheasma
mare luată de la biserică, ca să ne apere pentru tot anul de boli
și lucruri „necurate”.
Abia a doua zi, vremea s-a mai îmbunat și mama, în jurul
nostru, nu mai prididea să ne facă poftele și să mâncăm ce ne
place, dar să ne pună și în traiste mâncăruri gătite de ea.
Copiii s-au jucat cu zăpadă, s-au bulgărit, s-au dat cu

sania pe ulița unde mă jucam și eu iarna și au făcut un om de
zăpadă luând din cămară fără voia nimănui o cratiță, o mătură,
morcov, cărbuni din vatră.
Mi-am amintit că, atunci când eram copil, mama se supăra pe noi

atunci când împrumutam pentru o perioadă scurtă,
câte ceva din cămară pentru joaca noastră și mă miram de ea ca
bunică
A treia zi tata a pregătit căruța, de data asta să ne ducă
spre casă și ne-am făcut loc să încăpem toți în ea.
Drumul spre casă acum, când timpul era mai plăcut, a
fost minunat și am putut să ne clătim ochii cu copacii gârboviți
ca niște moși de atâta zăpadă și cu steluțele de gheață care străluceau

și clipeau, parcă jucându-se cu noi!
Bucuria se citea pe fața noastră, de atâta frumusețe și liniște.

Lisa dădea și ea din codiță dintre păturile pe care le
pusese mama în căruță ca să ne învelim, fericită că este cu noi.
Și cred că atunci a fost cea mai tare și hazlie drumeție a
familiei, prin acel decor pitoresc, rupt parcă din basmele vechi
cu povești despre iernile de atunci, cu zâne, spiriduși și castele
de zăpadă!
Numai că acum era o poveste adevărată în care noi eram
spiridușii, mama zâna cea bună, iar castelul era căsuța noastră
primitoare unde ne întâlneam cu drag, fără bariere și obligații.
Doar simplitate, apreciere și dragoste

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.