CIOARA, EROUL COPIILOR DE PE ATUNCI
Am mai zis și în alte povestiri că educatoarea are multe roluri în activitatea cu copiii…
Astăzi voi povesti de educatoarea – stomatolog și despre aceasta am atâtea de povestit încât v-ați mira și dumneavoastră câte poate face o educatoare ca să-i fie bine copilului.
Copilul, la vârsta când abia se rupe de cuibul părintesc, are cea mai mare încredere în educatoarea sa, prima persoană, din afara casei, cu care vine în contact. Pe timpul activității mele de educatoare, pe lângă mamă, buni, tuși, am fost și dentistă. Puteam să fiu chiar cu parafă la câți dințișori am scos în activitatea mea. Prindeam tocmai acea perioadă neplăcută din viața micuțului, pierderea dinților de lapte. Și câte lacrimi nu curgeau?! Râuri, pot să spun. Iar de teamă ce să mai spun?! Le văd și acum teama în ochi uitându-se speriați spre un ajutor și cu mâna la față atenți ca nimeni să nu se uite în gura lor.
Parcă mă vedeam pe mine la primul dinte în copilărie care se clătina și cum am scăpat de această teamă de scos dinții, cu ața roșie și ușa, ajutată de tata.
Ca educatoare însă, mi-am perfecționat metoda. Era musai că aproape la două zile vedeam ba o fetiță, ba un băiețel speriați, ținându-și mâna pe obraz, vădit marcat de o spaimă sau durere. Nimeni nu se putea apropia de ei. Nu mâncau și nu le intra nimic în voie.
De multe ori, veneau mamele să mă roage să le ajut în problema cu micuțul sau micuța. Că nu mai știu ce să facă: nu mănâncă, plânge, nu o lasă să vadă ce este acolo, nu vrea să meargă la doctor, sunt nervoși.
– Și cred că vă dați seama, doamnă, ce este în casa noastră?
– Ce să fac, doamnă?
– Poate încercați dumneavoastră să vorbiți cu cel mic să meargă la doctor sau poate-l scoateți chiar dumneavoastră. Are multă încredere…
Nu puteam să stau deoparte la acest necaz al familiei, dar mai mult al copilului, iar când era vorba de copii „răsturnam și munții”, numai ca să le fie lor bine.
Începeam s-o investighez pe mamă cu amănuntul: dacă are vreo boală de care nu știu, dacă îi curge sânge mai mult când se zgârie sau dacă se sperie când vede sânge.
Cred că ați înțeles, îmi intram ușor-ușor în rolul de doctoriță „de dinți”, cum spuneau de multe ori copiii. Imediat ce pleca mama, îl luam pe copil așa mai pe departe..
– Ce faci, ești supărat sau te doare ceva?
Cu această întrebare îi câștigam încrederea și îmi arăta dintele problemă care se ținea doar într- un firicel de ață și îi propuneam dacă vrea să ne jucăm jocul De-a dentistul.
Cum era de acord, imediat inițiam jocul și stabileam personajele jocului. „Eu sunt dentista și tu pacientul, iar ceilalți copii sunt și ei pacienți care își așteaptă rândul la cabinet pentru consult.”
Intrați în joc, pregăteam scoaterea dințișorului cu mare spectacol. Plecam toți la baie, acolo unde aveam chiuveta. Eu, dentista, mă spălam minuțios pe mâini și cu aceasta puneam și bazele importanței igienei …și pe loc, acolo, inventam o povestioară despre microbi.
Ajungeam din nou în clasă. Scoteam la fel de tacticos trusa medicală.
Aveam întotdeauna în clasă o trusă medicală, chiar nu știu de unde am luat învățătura asta, dar chiar de la începuturile activității mele, primul lucru pe care-l făceam, mă asiguram că am tot ce-mi trebuie în caz de un mic incident: o zgârietură, julitură, căzătură. Ca o doctoriță care se respectă, din trusă nu lipseau alcoolul medicinal, vată, plasturi, apă oxigenată, foarfecă – cred că mi se trage de la bunica, care era moașa satului și eu stăteam mai mult pe lângă ea.
Când ajungeam în clasă scoteam trusa și toți copiii erau cu ochii pe mine. Începeam un spectacol în toată regula.
Mă dezinfectam tacticos pe mâini cu alcool în văzul tuturor și apoi îi spuneam liniștită ca și când ne jucam.
– Ia să vedem ce vrea dințișorul?
Cu teamă încă, nu mă lăsa să-l văd, dar continuam.
– Nu pot să vorbesc cu el, dacă nu-l văd.
Invitându-l cu ochii să deschidă gura, mai mult din curiozitate deschidea gura să vadă cum vorbește dințișorul care-l supără atât de mult, și atunci intram eu în în joc și îl întrebam:
– De ce, dințișorule , îl superi pe Lucian?
Și mă aplecam spre copil ca și când îmi spunea ceva la ureche. Continuam să spun ce mi-a spus dințișorul:
– Am înțeles, vrei să pleci la alt copil, mai mic?
Spuneam cu voce tare ca să audă și pacienții din sală că primii dințișori stau în gură cât este copilul mic, apoi pleacă la alt copil mic, iar în locul lui vine altul și atunci îi ceream permisiunea:
– Vrei să-l trimitem în altă parte?
Și când zicea „da”, trăgeam scurt și repede de dinte, fără ca măcar să zică „pss”. Dacă încă se mai ținea, amânam până când era de scos. Urma alt spectacol, apoi îl aplaudam pe curajos și le arătam cât de mic era un dinte de lapte, care trecea din mână-n mână ca să-l vadă toți. Curioși, îl pipăiau, se mirau, întrebau de ce este de lapte, și abia acum începea spectacolul adevărat.
Ne ridicam toți și pacientul de pe scaunul dentistului și cei din sala de așteptare în căutarea ciorii in curte, prin pomi, și când credeam că am găsit-o, aruncam dintele spre ea cântând în cor:
„Cioară, cioară, ia un dinte de os și dă-mi unul de oțel ca să rod oase cu el!”, și aruncam dințișorul înspre cioară sau pe o casă și ne bucuram de copilul curajos.
În ziua aceea era Copilul Zilei. Ceilalți copii îl băgau în seamă mai mult, îi dădeau câte ceva personal, și câte nu are copilul prin buzunar: o fundiță, o frunză; sau îl lăsau să se joace cu jucăria preferată a unuia dintre ei sau chiar îi desenau ceva special și îi apreciau curajul.
Am scos mulți dințișori de-a lungul activității mele, însă nu se potriveau întotdeauna aceleași jocuri. S-ar fi plictisit, nu?
Așa că alegeam jocurile după copil și după ce i se potrivea, însă întotdeauna rămânea cioara.
Îmi aduc aminte de mine, când eram mică și de primul dinte scos de tata, cu ața roșie legată de clanța ușii. După ce am scăpat de teamă am plecat cu toată familia, să aruncăm dintele pe casă să-l ia cioara și să îmi trimită altul de oțel. Urmăream în fiecare zi să văd când îmi trimite dintele. Numai gândul la noii mei dinți de oțel mă făcea fericită, căci eu chiar îmi imaginam că cioara îmi va înlocui dinţii de lapte cu unii care fărâmă și piatra. Doar mă asigurase tata de asta!
Mai târziu, mai ales la oraș, cioara își pierduse încrederea și a fost înlocuită cu Zâna Măseluță.
Acum își intraseră în drepturi oficiale și dentiștii. Dințișorul scos la dentist era pus într-o cutiuță și Zâna Măseluță când îl vedea lăsa un bănuț în camera copilului. Bineînțeles că se întâmpla tot noaptea.
Și copiii știu că Zâna umblă noaptea pe la casele unde sunt micuți și adună dințișorii din cutiuțe, iar în locul dințișorului pune un bănuț și, după ce adună mai mulți, îi aruncă înspre bolta cerească și acolo se prefac în stele. Fiecare stea este un dințișor căzut al unui copilaș.
Am rezonat întotdeauna cu noul și l-am primit cu brațele deschise.
Acum, copiii se bucură și de diplomele primite de la dentist de Cel mai curajos Copil.
A fost bună și treaba aceasta, că i s-a mai luat o treabă de pe cap educatoarei…
Dar pot să vă spun că până la încheierea activității mele de educatoare am avut mereu un micuț, mai încăpățânat, care nu se lăsa la scos dinții decât pe mâna educatoarei.
Credeți-mă, nici eu nu mai eram prea dispusă să mai fac asta. Parcă nu mai era acea lipeală, cum se spune acum feedback, mamă – copil – educatoare.
La toate acestea răspundea psihologul, dentistul. Mai erau tableta și desenele animate care înlocuiau cu succes poveștile de-atunci, jocurile în curte și simplitatea.