PRIMA ÎNCERCARE DE STILIST
Întâmplarea hazlie pe care o s-o povestesc acum se petrecea
când aveam cam șase spre șapte ani. Pot să spun că deja eram
specialistă în lucrul cu foarfecul, croitul rochițelor, fustelor,
bluzelor și băsmăluțelor. Era una din bucuriile mele.
Aveam destule cârpe colorate de forme diferite pe care
mi le dăruiau mătușile, din care eu croiam haine noi pentru
păpușile mele. Tot cu foarfecul o făceam pe stilista când
potriveam părul păpușilor cât de lung sau scurt să fie. Era
destul de ușor. Tăiam mătasea de la cocenii de porumb și firele
de lână la mărimea potrivită.
Și cu cât lucrezi mai mult, cu atât ideile vin mai ușor… Și
într-una din zile, când mânuiam foarfecul cu multă pricepere,
m-am gândit că mi-ar trebui și mie o schimbare de look, ca să
mă încadrez între elegantele mele păpuși. Zis și făcut! M-am
apropiat de oglindă, mi-am despletit codițele, mi-am pieptănat
părul și apoi cu foarfecul am început să fac schimbarea. Am
început cu bretonul, tăiat în scări, mai de sus, din pârți… până
când am considerat că este de-ajuns. Apoi cu pieptenul am
început tapatul părului, așa cum făceau mătușile mele.
După ce am terminat treaba, ca o adevărată stilistă, am
făcut curățenie la locul de muncă și am început să admir noua
persoană în care mă transformasem. Păpușile, de la locul lor,
mă admirau și mă considerau una de-a lor… Dar nu și bunica,
mama și mătușile mele care și-au pus mâinile în cap când m-au
văzut!
Mătușa Gafița, care era mai pricepută la coafuri, m-a
pieptănat, a luat foarfecul și primul castron din dulapul
din bucătărie, mi l-a pus pe cap și a tăiat tot părul care depășea
marginile castronului. A ieșit o tunsoare modernă, iar eu eram
cea mai fericită fetiță pentru că eram singura din sat cu această
tunsoare.
Mi-am însușit această metodă și m-am gândit că o să-mi
tund și păpușile ca mine. Dar nu am mai putut să-mi duc planul
la sfârșit pentru că foarfecul era pentru mine obiectul interzis.
Grea pedeapsă am primit! Poate că era mai bună o bătăiță.
Plângeam puțin și îmi trecea, însă mama a gândit altfel! Dar nu
o să fiu și eu mamă! O să-mi las fetița să facă ce vrea! Și am
ajuns mamă și, la prima încercare de stilist a fetei mele,
m-am comportat exact ca mama!
Să nu credeți că în timp mi-a trecut dorința de a ajunge
stilist! Nuuuu! Ba chiar ideea m-a urmărit cam mult timp.
Părinții mei au fost binecuvântați cu patru fete dintre care
eu eram cea mai mare. Obiceiul satului cerea ca fetele să-și
poarte părul împletit în codițe , așa cum le lăsase Dumnezeu…
blonde, roșcate, castanii, negre.. deci și noi aveam cozile pe
spate ca toate fetele din sat.
Eu, fiind cea mai mare, aveam părul cel mai lung. Cele
mici făceau cam ce le spuneam eu. Mă credeam un fel de șefa
lor.
Întâmplarea despre care povestesc acum se petrecea când
eu eram ceva mai mare și aveam grijă de surorile mele mai
mici. Dar amintirea cu tunsul părului încă îmi dădea târcoale…
Din când în când, fără știrea mamei, mai luam câte puțin din
vârfuri, mai din breton. Aveam însă grijă să mi-l prind ca să nu
se vadă că este mai scurt.
Eram în clasa a IX-a când deja eram mare și-mi dădeam
ceva aere că eram frumoasă. Așa spuneau mătușile și vecinele.
Mama, niciodată nu ne lăuda și îmi spunea: „Să spună lumea,
nu tu”. Eu, în schimb, „nu-mi încăpeam în pene” de bucuroasă
că eram frumoasă. Așa ziceau toți. Și ca să-mi sporesc
frumusețea, am început să mă machiez la ochi cu gămălia unui
băț de chibrit după ce era stins. Parada modei o făceam cu curaj
printre văcuțele pe care le aduceam de la margine spre grajd.
Ele erau cele care-mi apreciau machiajul, pletele în vânt, și
din privirile lor eram sigură că mă admirau foarte mult.
Ei, dar într-o zi, în vacanta de vară, în timp ce mama și
tata erau la câmp cu treburi de grădinărit, surorile mai mici au
rămas în grija mea. Printre ele mă simțeam ca un director
general. Nu știu cum este aceasta demnitate, dar era tare bine să
dai sarcini! Una dintre surori aduna iarba pentru păsări, le dădea apă,
altă soră spăla vasele, căra apă, mătura curtea. Eu
eram responsabilă cu pregătitul mâncării.
În acea zi terminasem treaba mai repede și mâncaserăm pe săturate
doi pui tineri cu mujdei. Ce să vă zic, ne-am ospătat că împărătesele!
Se știe, însă, că după o masă copioasă, ideile vin.
Și mai ales cele creative!
Deci m-am gândit să fiu stilista surorilor mele și,
pe loc, mi-a trecut prin minte metoda mătușii mele,
Gafița, tunsoare „a la castron”, practicată cu succes chiar pe părul
meu.
Imediat mi-am pregătit cele necesare tunsului: foarfecul,
pieptenul, prosopul de pus pe umeri și piesa minune, castronul,
și nu oricare, ci unul mic și frumos colorat. Și am început
schimbarea cu sora cea mai curajoasă, cea mai mică
care nu prea înțelegea ce se întâmplă. Probabil credea
că este ceva de mâncare. Am pus castronul pe cap și am pornit
foarfecul. A ieșit o tunsoare pe care ar invidia-o oricine
lucrează în acest breaslă. În atenția noilor stiliști… pot să dau patentul
gratis! Ce nu fac eu pentru frumusețea fetelor , doamnelor și domnișoarelor!
Am început să o tund pe cea de-a doua soră. era ascultătoare și a stat
cuminte cum i-am spus eu. La fel, a ieșit o tunsoare foarte reușită.
Însă, se întâmplă că nu întotdeauna îți merge ca la carte.
Când să o tund și pe a treia soră, am întâmpinat ceva
greutăți. Sora mea, de altfel nerăbdătoare să o tund, avea un
păr des, cu fir gros. Am mers după aceeași metodă. Am pus
castronul pe cap și am început să tund cu mare greutate. Și
munca de abia acum mi se părea grea. Mă învârteam în jurul
surorii mele și tăiam ba de colo, ba de dincolo, din breton, din
perciuni, din creștet, din spate. Trebuia cumva să liniștesc părul
care se ridica rebel și nu dădea forma standard a coafurii. Cu
greu i-am dat o formă, dar când am ajuns în punctul de
admirație, în curte au intrat părinții. Vă gândiți la mirarea,
supărarea, uimirea lor. Mie, care aveam grijă de surorile mele,
i se părea că am dreptul să hotărăsc ce vreau eu, atâta timp
cât pe perioada zilei eram mama lor. Nu ne-a tihnit nici masa!
Era ceva apăsător. Mama abia se stăpânea să nu ia castronul și
foarfecul să intre în părul meu… dar tata mă privea lung. Și
parcă îmi sună și acum în urechi vorbele tatălui: „Dar tu de ce
nu te-ai tuns?”
De fapt, asta îmi doream. Să mă tundă și pe mine! Dar
nu, asta a fost pedeapsa mea… eu să nu mă tund! Nu am zis
nimic. Pe de altă parte, m-am gândit, aveam și eu directorii
mei… Și nu m-am tuns până în anul IV, când am hotărât
singură, fără aprobare de la șefi!
Cu drag pentru voi… din amintirile mele!