Din jurnalul ascuns al doamnei!

UN PICNIC LA IARBĂ VERDE
Ce ziceți ca în una din diminețile de sâmbătă sau duminică, așa din senin, să găsiți că este tocmai timpul potrivit ca să plecați împreună, bunici, părinți, cățel, pisic , ba și un copil din vecini la un picnic cu familia la pădure sau pe malul Dunării ori altundeva și mai ales acum că suntem în vacanță.
Aveți grijă când ajungeți că nu sunteți singuri acolo, ba un vecin cu copiii, în jur cunoscuți, prieteni. În aer liber se vorbește de „verzi și uscate” și se dezleagă limbile la o mâncărică gustoasă și o bere spumoasă. La un pa-har de „vorbă” fiecare vrea să se laude cu mlădițele lor, mai ales bunicile. Nici nu s-ar putea altfel, doar se știe că de când sunt ele pe lume, cred că lăstarii tineri care se trag din ele sunt cei mai frumoși, veseli, talentați, politicoși, deștepți, și fiind atâta lume adunată la un loc, unde puteau mai bine să pornească laudele despre nepoți. Nu i-a fost deloc greu unei bunicuțe uitându-se în jur dacă este urmărită de cineva și când a văzut că a trezit interesul chiar persoanei nimerite, vecina de lângă bloc care era la masa alăturată, a început cu voce tare să spună că ce talentată este nepoțica ei, Ilenuța.
– La cântat n-o întrece nimeni!
Și a continuat mândră:
– Pot să fac pariu cu tine pe ce vrei, Mario, că se poate întrece chiar cu privighetoarea din pădure!
Cum bunica vecină nu a vrut să se lase mai prejos a început și ea să-și laude nepotul, pe Paul.
– Să cânte, ce mare treabă este asta, Ioano? Toată lumea știe să cânte! Să-l vezi tu pe nepotul meu câte știe… Am să-l pun chiar aici în fața voastră, ca să vedeți cu ochii voștri ce talentat este. Știe să povestească de zici că este adevărat! Parcă ești la un film atunci când spune o poveste. Pe scenă zici că este un actor și nu mai spun că-i plac mai mult cele vesele. Nu degeaba îl laudă profesorii! Este cunoscut și pe stradă!
Continuând cu laudele:
– Nu știu ce bunică este mai fericită decât mine când văd cum se oprește lumea când îl vede pe undeva, să-i spună o vorbă bună și să-l laude: „Bravo ție, Paulică!”. Te rog să mă crezi că de multe ori lumea vrea să facă fotografii cu el, a spus tare ca să fie auzită și de ceilalți și se uita curioasă la fețele lor ca să-și facă o părere de cum a primit lumea vorbele ei.
– Lasă, mătușă Ioană, că nu numai nepotul matale este așa deștept, mai sunt și alții. De Paul am auzit și eu și este așa cum spui mata, „ce-i al lui e pus deoparte”, dar acum suntem la pădure să vorbim și despre ale noastre, să mai povestim, să mai mâncăm, să râdem… să mai lăsăm contradicțiile și să ne clătim ochii cu frumusețea de aici.
Și nu-i așa, acolo în liniștea pe care ți-o dau pădurea și aerul curat, când prin toți porii inspiri frumusețea cu verdele, tainele ei și cu tot ce este în ea… copacii bătrâni, unii aproape seculari, copacii tineri cu frunzele în sus ca să prindă din zbor, să învețe și să simtă despre tot ce este acolo: freamătul din șoaptele spuse între ei, șușotitul la urechea unui copac bătrân despre micul vlăstar abia în mugur, susurul pârâiașului care șerpuia printre copacii seculari și le răcorea rădăcinile înfipte în adâncurile pământului sau izvorul care stingea setea unui călător însetat care era în trecere prin pădure…
În liniștea de-acolo fiecare are curajul să se exprime liber și să-si spună povestea cu voce veselă sau tristă și își prezintă pe scenă tot spectacolul vieții cu bune și cu rele. Și simt că tot ce trăiește acolo se bucură sau se întristează cu ei și chiar ecoul se întoarce spre ei cu bucuria sau tristețea pe care au trimis-o spre ei și păsările își trimit cântecele în triluri vesele, joase sau înalte, iar pomii prin foșnetele frunzelor le răspund în felul lor și în toată acea frumusețe, fiecare se dezinstalează de la rețeaua principală, cea de zi cu zi, cu toate fețele ei ascunse, politețe exagerată, lingușire, periaj și se leagă la rețeaua pădurii.
Și, culmea, în momentul acela, orice ființă poate să se prezinte așa cum este de-adevăratelea cu puritatea aceea de la începuturi, unde avem la îndemână cuvântul, păpușile și libertatea inimii.
Poftiți, vă rog! Scena vă aparține!
Dar atenție, nu pot să urca pe ea decât acei care spun adevărul!
Deci… să înceapă spectacolul!
Și nu-i așa, pe scenă fiecare poate să fie altcineva. Copilul poate să fie mamă și în rol poate să se poarte exact ca mama din fața lui și în mintea lui lui o poate vedea în atâtea feluri: exagerată, cicălitoare sau rea ori bună și frumoasă.
Poate vă întrebați cine și ce are de învățat din asta? Desigur, atâtea persoane!
În primul rând persoana despre care se joacă rolul, ba și o vecină care se regăsește în rolul copilului și cam toți spectatorii prezenți la spectacol. Dar cel mai mult păpușarul care-și joacă rolul bucuriei sau nemulțumirii. Păpușarul prin trăirile care le transmite prin păpușa pe care o mânuiește, repară defectele personajului pe care-l joacă!
Într-un fel păpușa este paravanul după care fiecare actor mic sau mare de pe scenă își spune oful și de unde speră o schimbare a rolului pe care-l joacă.
Schimbarea vine doar atunci când ne jucăm rolul cu sinceritate.

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *