DUPĂ CEARTĂ MARE,
VINE ÎMPĂCAREA
Se întâmpla la sfârșitul anului școlar I.
Ca de obicei sfârșitul de an școlar se lăsa întotdeauna cu
oboseală, plictiseală, nemulțumire sau ciudă că rezultatele școlare nu sunt cele așteptate sau că o colegă care chiar nu merita a
luat o notă mai mare. Și totuși ultimele două săptămâni din an
însemnau și dorul de colegele de care ne despărțeam, iar trei
luni de vacanță însemnau foarte mult.
În recreații ne sfătuiam ce surprize le facem profesorilor
la încheierea anului școlar și sâcâielile dintre noi nu se mai
terminau. Să luăm o carte sau un buchet de flori fiecărui profesor sau profesoară, pentru personalul auxiliar câte o ciocolată,
și cearta se aprindea din orice discuție pro și contra. Unele considerau că este foarte bine să dăm o carte, altele că este mai
bine să dăm un buchet cu flori, că sunt mai mulți profesori decât profesoare și discuțiile nu se mai terminau. „Credeți că se
bucură de flori profesorii?” „Sigur, le oferă soțiilor”, și cearta
nu se mai termina. Până când prietena mea Doinița, a venit cu o
propunere care ne-a schimbat gândurile.
– Eu zic să tragem la sorți! Cine este pentru carte și cine
pentru buchet cu flori!
Cum era destul de pricepută în organizări, a făcut biletele
și a ales juriul. Fiecare dintre noi bifa opțiunea ei și după numărătoare a ieșit buchetul cu flori. Au urmat alte discuții: câți
bani se strâng, propuneri cine să cumpere florile. Cum nu prea
erau doritoare, m-am oferit imediat. Bineînțeles că-mi făcusem
și eu niște socoteli avantajoase. Puteam să plec din internat și chiar aveam motiv întemeiat pentru că știau și pedagogele de
surpriza pe care voiam s-o facem profesorilor. Cred că și ele se
gândeau că pot fi pe lista persoanelor care primesc ceva din
partea noastră și au acceptat imediat, au semnat biletul de voie,
ba chiar au fost foarte darnice cu timpul cât lipseam. S-au gândit că doar nu este atât de ușor să alegi flori pentru atâtea
persoane.
Treaba era că mai trebuia totuși să meargă o colegă cu
mine. Două păreri nu strică niciodată. S-a oferit Doinița, prietena mea, care nu trebuia să se învoiască pentru că era externă.
Odată stabilite lucrurile, urma să strângem banii și în ultima
săptămână să cumpărăm florile pentru sfârșitul anului școlar și
să oferim darul nostru celor care și-au dedicat încă un an din
viața lor să ne fie mentori și prieteni.
Zilele treceau normal, cu șicanele obișnuite între noi: întrecerile pentru medii și haine, băieți, chiar gânduri nu prea
ortodoxe de a pune mâna pe prietenul unei colege cu care nu
prea te înghițeai sau făceam farse unor colege tocilare, mai o
plimbare seara în curtea internatului, câte o pâră nevinovată la
pedagogă despre o colegă care nu prea intra în socotelile noastre ori era mai tare decât noi la lecții sau hainele ei erau mai
frumoase. Și motivele erau nenumărate: era bine văzută de profesori, mai înstărită, și te miri ce motive găseam la vârsta
aceea.
A venit ultima săptămână. Strânseserăm banii și aici era
câte ceva de spus: că sunt ba prea mulți bani, ba prea puțini, că
unele dintre noi au dat bani, altele nu. Până la urmă s-a hotărât
ca luni să fim învoite prima oră de la școală să cumpărăm buchetele de flori, dar să plecăm la prima oră a dimineții când
erau mai proaspete.
La plecare am primit ultimele lămuriri să cumpărăm flori
frumoase: trandafiri, gladiole, garoafe și câte cinci pentru fiecare. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg!
Ajunse acolo, piața era plină de flori și florărese nerăbdătoare care voiau să-și vândă marfa. Au observat că suntem cam
Prin ochii mei
69
nesigure și trăgeau de noi și ne îndemnau să cumpărăm spunând niște versuri care ne amuzau.
„Poftiți, de aici flori frumoase, colorate, parfumate, pentru fete minunate!”
„Cine cumpără de la mine, în viață îi merge bine!”
Doinița se uita uimită la florăresele care făceau spectacol
ca să-și vândă florile, dar și la florile puse în găleți cu apă ca să
rămână proaspete. Le admira și le mirosea băgându-și nasul
printre ele și deodată o aud țipând ca din gură de șarpe
„…Aaau! Aaau!”, punându-și mâna la nas și dând din cap și
din picioare, de zici că o apucase strechea. M-am apropiat de ea
și când și-a luat mâna de pe obraz, zici că era de la circ. I se
umflase nasul ca la un clovn. Am luat repede o batistă și am
înmuiat-o în apa din găleată să și-o pună pe nas. Acum chiar nu
mă mai putea ajuta, ar fi fost de acord să cumpărăm orice floare
numai să plecăm din piață să nu o mai înțepe altă albină. În
această situație trebuia să hotărăsc singură ce flori să cumpăr.
M-am oprit la cele mai ieftine flori, frumos colorate:
Sfinte Mării, crăițe, creasta-cocoșului, crini albi, gura-leului, pe
care le iubeam foarte mult pentru că am crescut cu ele.
– Ce zici, Doinița, nu-i așa că sunt frumoase? Sunt mai
ieftine. Am putea cumpăra mai multe buchete, pentru tot personalul.
Vorbeam doar pentru mine pentru că prietena mea, cu batista la nas era preocupată doar de durerea ei.
– Sunt frumoase și avem și noi în curte așa flori! a spus
prietena mea.
Am cumpărat atâtea buchete de flori câte persoane erau.
Am ajuns la școală cu florile, dar și cu un roi de albine
după noi, de care ne feream dând din cap și din picioare speriate după pățania Doiniței. Ne așteptam să fim felicitate, dar
colegele ne-au primit cu reproșuri, nemulțumiri și când m-am
uitat mai bine aveau dreptate. Florile, după ce au fost scoase
din găleată, se păliseră.
M-am simțit atât de nedreptățită și supărată încât am rupt
buchetele de flori în bucăți, bucățele. Doinița a sărit și ea să mă
ajute, supărată mai mult de ce i se întâmplase și, cât ai număra
până la zece, florile erau jos pe podea lângă catedră. Mi-a părut
foarte rău pentru flori, erau preferatele mele, pe care le iubeam
din copilărie, le-am presat în cărți, le-am dăruit celor dragi, dar
situația în care ne aflam merita răzvrătirea noastră.
S-a făcut o liniște în clasă de se auzea și musca. În mijlocul clasei mormanul de flori rupte înmiresma clasa cu un miros
proaspăt de flori de grădină și deodată un râs vesel ne-a adus la
realitate. Era Minever care a știut să destindă atmosfera:
– Eu zic să le strângem repede, să nu ne vadă nimeni și
pentru mâine să aducem fiecare flori din grădinile noastre sau
de pe la vecine.
– Eu aduc trandafiri! a spus o colegă.
– Și eu crini albi, completă o alta.
Și fiecare s-a oferit să aducă flori urmând să le așezăm la
școală în buchete și să le oferim profesorilor, care meritau toată
dragostea noastră.
Doinița m-a luat deoparte și mi-a șoptit la ureche:
– Cred că e cazul să aducem și noi niște flori, ce zici?!
– De unde? am întrebat eu.
– Vino mai încoace, să nu ne audă colegele. O știi pe mătușa Maria de lângă blocul nostru? Are o grădiniță plină cu
trandafiri de toate culorile. Am văzut că stă afară cu vecinele
până pe la ora nouă seara și apoi pleacă la culcare.
– Tu vezi, să iei un foarfec de acasă!
Am așteptat să plece mătușa în casă, pitulate după un
gard și repede am început să-i tăiem și să-i ascundem într-o
pungă și grăbite i-am dus la internat, rugând-o pe domnișoara
pedagogă să-i țină într-o cameră până a doua zi.
Dimineața am luat florile și le-am dus la școală și din toate florile am făcut cele mai frumoase buchete.
Am observat că Doinița stătea cam spășită și, într-un
moment când nu ne observa nimeni, mi-a șoptit la ureche că
mătușa Maria plângea dimineață în grădină supărată că cineva
i-a rupt trandafirii și credea că erau țiganii de peste drum ca săi ducă la piață pentru vânzare.
Ca s-o liniștesc într-un fel, dar să nu se prindă colegele
noastre, i-am spus că mătușa Maria a făcut o faptă bună cu
trandafirii din grădină, care au fost oferiți unor profesori care
chiar meritau. Am văzut că Doiniței i s-au luminat ochii și ea
ca și mine s-a bucurat că am găsit o cale care să ne liniștească
de rușinea de a face praf o grădină cu flori. …Dar ne-am consolat cu vorba domnului diriginte: „Scopul scuză mijloacele!”
A fost cel mai vesel și discutat eveniment din viața noastră de eleve, dar care s-a terminat cu bine!
Și la clinchetul clopoțelului ultimei ore din acel an, profesori și elevi ne bucuram de anul petrecut împreună, că
suntem sănătoși, că am crescut frumos și ne-am mai îmbogățit
cu noi experiențe frumoase din viața în care intram puțin câte
puțin!