VACANȚELE ÎN SATUL MEU
Intrarea în vacanța de vară după un an de școală mi se părea un moment destul de greu, despărțirea de colege, hârjoneala dintre noi, contrazicerile, întrecerile la carte…
Mă acomodam destul de greu cu programul casei. Surorile mele mai mici, curiozitatea vecinelor, viața liniștită din satul meu. Norocul nostru era că serile ne adunam pe malul Dunării în dreptul uliței unde ne adunam și când eram copii. Și, după ce terminam cu treburile în curtea casei, pregătirea mesei de seară, udatul grădinii, care era una din treburile care îmi plăcea foarte mult.Luam două găleți cu mine la Dunăre, îmi ridicam poalele rochiei și intram în apa scăzută, încărcam gălețile și urcam scările cu ele. Căram pe seară chiar și cincizeci de găleți. Îmi plăcea această treabă și pentru că nu eram în ochii mamei. După mama, nu trebuia să stau niciun pic ca să vadă și lumea ce fată harnică sunt!
Socotelile mamei nu se potriveau cu ale mele, mie îmi plăcea să car apă de la Dunăre pentru că îmi mai clăteam ochii cu vapoarele care treceau, mai făceam cu mâna la cei de pe puntea vaporului, mai trecea câte un prieten la deal sau la vale cu care stăteam de vorbă. De multe ori mă întâlneam cu o vecină cu chef de bârfă, care nu prea dădea în trap la treabă prin curtea ei. Însă, după ce terminam cu udatul grădinii, de îmi înnămoleam picioarele în pământ, mă găteam cu ce aveam mai frumos și plecam la uliță unde ne strângeam toți tinerii din mahala.
Se lăsa înserarea peste sat și după ce  își termina treburile prin curte, părinții  noștri ,dar și vecinii se adunau la poartă și povesteau ce aflase fiecare de cutare sau cutare, mai povesteau din tinerețea lor, amintirile de atunci, se uitau la noi și se bucurau ce frumoși și tineri suntem.
„Ptiu, să nu le fie de deochi, seamănă picătură cu… !”
Noi abia așteptam să se întunece puțin să ne plimbăm, să ne cercetăm și să ne facem ochi dulci. Plecam în grup în sat către deal, la căminul cultural, dar până să ajungem acolo ceata noastră se mărea și cu cei de la deal. Noi, fetele, ne opream pe la mătușa mea Tudorița, care era foarte iubită de noi, tinerele. Nici ea nu era prea mare față de noi, se căsătorise cu unchiul meu Ștefan când avea 18 ani. Era tare frumoasă și cânta foarte frumos, mai ales muzică populară. Unchiul Fani, cum îi spuneam noi, era cam gelos și nu o lăsa să meargă la cămin fără știrea lui sau fără el. Dar ca să ne ajute pe noi, nu era împotrivă.
Mătușa era foarte pricepută să ne facă părul cârlionțat. Încălzea un cui pe jarul care mocnea în vatră și ne răsucea în bucle vârfurile părului. Uneori mai mirosea și a pârlit, dar ce nu face o fată pentru frumusețe?! Lua un cărbune din plită și ne contura sprâncenele și ochii de ziceai că eram artiste, și nici nu pățeam mare lucru pentru că foloseam produse eco, nu-i așa?!
Fustele și ele se făceau mai scurte, ridicate și îndoite la brâu în colac, că nu trebuia să ne încurce atunci când ne etalam talentul pe scena improvizată din niște mese și băncuțe pe care le găsisem prin cămin, era musai ca să ne acomodăm cu emoția scenei.
La căminul cultural pregăteam un spectacol. Știau și părinții de lucrul acesta și se bucurau de evenimentul care urma! Era ceva pentru sat! Așa că nu ne prea grăbeam să ajungem acasă.
Ne pregăteau profesorii noștri din gimnaziu, verișoara mea, Mitica, care rămăsese în sat bibliotecar, Fevronia, brigadier la grădina de zarzavat și Vasile Cordon, secretarul primăriei. Fiecare avea un rol în serbare. Eu eram recitatoarea. Recitam mai întotdeauna din Coșbuc. Cu Dușmancele cucerisem spectatorii din satul meu și din satele vecine. Fevronia era solista. Și cânta fata asta cu o voce gravă, puternică! Era frumoasă și m-am gândit întotdeauna cum de nu a fost selectată la un grup de muzică populară. Ne făcuserăm și un grup vocal pregătit de mine cu melodii pe care le știam de la doamna învățătoare Dragu Maria și chiar un dans tematic pe muzică turcească. Făceam niște rotocoale cu corpul nostru de zici că eram turci de la mama lor, mi se spunea chiar că semănam cu o turcoaică, semănam cu bunica.
Stabiliserăm costumația, băieții cu cămașă roșie, pantaloni negri, legați cu brâu roșu și o pălărie neagră. Noi, fetele, cu fuste din toate culorile, de data asta lungi și crețe, să nu mai spună mamele că purtam fuste scurte, și legate la cap cu un gear cât mai colorat.
Nu aveam bani să-mi cos costume pentru roluri și aveam cam multe în serbare. Salvarea mea a venit de la mătușa Ileana Lunga care avea cele mai lungi, crețe și colorate fuste, și nu mai spun de gearurile colorate în tot felul de modele cusute chiar de ea. Mătușa a fost bucuroasă să mi le împrumute, mai ales că putea să se laude și ea puțin cu hainele ei și să spună că așa arăta și ea, când era tânără.
Printre repetiții, ne făceam ochi dulci, ne mai atingeam din greșeală. Noi, fetele, o făceam pe supăratele. Se mai scornea câte o răutate despre una dintre noi.
Repetițiile se țineau până târziu. Nu ne grăbeam să terminăm pentru că nu aveam o oră fixă să ajungem acasă, se știa că avem repetiție și asta era de durată. Când ajungeam acasă, toți ai mei dormeau duși, aveau însă grijă să îmi lase ușa descuiată. Vorba mamei, „Lasă mamă, că nu ne fură giuștile”.
Printre repetiții, ne mai făceam timp să ne spunem câte o glumă, o promisiune de întâlnire în afara căminului și orele treceau fără să facem prea mult. Era musai să ne întâlnim și următoarea seară.
Spectacolele se țineau duminica, imediat după slujba de la biserică, și prima ieșire era în satul nostru. Eram planificați,pe duminici, primul spectacol în satul nostru, apoi la Nufăru și după, la Maliuc.
În ziua spectacolului tot satul era în sărbătoare. Fetele, băieții se pregăteau cum știau mai bine. Mamele, vecinele, mătușile, bunicile, vecinii fiecăruia dintre actori se pregăteau cu multă atenție, fiecare să arate mai bine decât celălalt. Se contraziceau „cred că ai noștri sunt cei mai buni”.
„Dar s-o vezi pe fata mea ce frumos recită!”, spunea câte o vecină.
„Cred că tu nu l-ai văzut pe băiatul meu ce frumos dansează, parcă-l văd pe taică-su când era tânăr!”, spunea o mamă mai lăudăroasă. Și până la spectacol erau fel și fel de discuții.
După spectacolul din satul nostru, între ai noștri, primeam rezultatul: „Sunt cei mai buni, nimeni nu-i întrece!”
„Ai văzut, ce frumos dansează!”, și aprecierile veneau ca pe bandă de la cei motivați.
În duminica viitoare plecam la Nufăru. Se stabilise ziua spectacolului și cei care aveau căruțe se anunțau dinainte, ca să aibă timp să pregătească caii. Ne trebuia cam cinci căruțe să încăpem cu toții.
În ziua dinaintea spectacolului se pregăteau căruțele, caii erau gătiți ca de sărbătoare și noi, îmbrăcați în costumul din primul număr, aveam cu noi și costumele, pentru celelalte ieșiri pe scenă și plecam cu încurajările din partea alor noștri. Cu noi era nelipsit Ticu Staicu, care era acordeonistul nostru.
Drumul până la Nufăru era de vis, ne așezam în căruțe după simpatii și acolo aveam bucuriile noastre. Îmi plăcea să fiu în căruța în care erau verișoara mea Mițica, Fevronia și Vasile Cordon, pe care îi admiram și voiam să fiu ca ei.
Plimbarea cu căruțele până acolo era cu peripeții. Prin pădurea de sălcii prin care treceam vedeam și câte o căprioară speriată, macii roșii ne încântau ochii. Despre păsările care cântau în toate trilurile, ce să mai spun?! Și de apropierea dintre noi, ne auzeam respirația și inima care tăcăia repede de bucurie!
Cred că întotdeauna ne prezentam destul de bine! Și sus-țineam pe fiecare care avea un rol în spectacolul de pe scenă. Aveam răbdare să vedem și spectacolul gazdelor. Eram politicoși, dar știam în sinea noastră că suntem cei mai buni. Eram aplaudați și după spectacol eram omeniți de gazdele ospitaliere din sat. Aveam o masă asigurată la căminul cultural. Și ne prindeam și noi în hora satului, unde se întreceau la acordeon Ticu Staicu din satul nostru și frații Drăgan Vasile și Niculaie, care au dat start întrecerii dintre satele noastre.
După emoțiile spectacolului, ale ospeției, ale horei dintre satele vecine, ne pregăteam de întoarcerea în satul nostru unde ne așteptau cei dragi, și iar ne pregăteam pentru o nouă zi, o altă bucurie!
Și timpul trecea și noi învățam să fim noi, tinerii care tocmai intram în viață.