Gânduri de mulțumire!
CINE SUNT EU?
Cred că după a patra carte publicată este timpul să spun câte ceva și despre mine. De data aceasta nu mă iau după mama care ne spunea întotdeauna să nu ne mai ridicăm în slăvi singure, fetele ei, cum că ce bine arătăm sau ce haine avem, mai frumoase decât cutare sau că suntem mai harnice. Și câte nu puteam spune, dar când se întâmpla una ca asta mama sărea cu gura imediat pe noi: -Lasă, mamă, să spună lumea despre voi de bine și nu vă grăbiți să ieșiți ca păduchele în frunte!
Un timp am stat în cumpănă să spun sau să nu spun, dar în zilele acestea este bine să vorbești despre tine în cele mai frumoase cuvinte și să te ridici pe piedestal singură, cât poți, și să nu aștepți de la altcineva. Altfel, în zilele de-acum ai slabe speranțe ca să te ridice lumea. Este bine ca măcar din când în când să te arăți cu ceva poleială, mai pe românește, să știi cum să-ți vinzi frumos marfa. Am ascultat-o pe mama până când am văzut că vremurile nu se mai potrivesc cu cele din tinerețea ei și este bine să nu-ți dai singur în cap. Așa că o să trec peste învățătura mamei și o să mai spun câte ceva despre mine și chiar îmi asum riscul de a fi privită mai pieziș de câte cineva atunci când mă mai laud puțin. Ce-i drept mai pe șestache ca mama să nu afle, altfel mi-ar spune în felul ei:
– Hei, fata mea, nu-i așa că ți-au murit lăudătorii?!
Dar, cum știu că indiferent cum o dau nu este bine, aleg varianta mea. Și chiar cu toate aceste mici șicane ca între mamă și fiică, așa cum se întâmplă în toate familiile care se respectă! Păi nu-i așa, din micile contraziceri se construiesc relațiile, personalitatea și tot ce ține de libertatea fiecăruia. Cu toate acestea, pot să spun cu mâna pe inimă și cu toată bucuria că nu știu dacă a fost cineva mai iubit decât mine, și asta de când am deschis ochii pe lume. Ca să înțelegeți despre ce povestesc, e musai să vă spun că mă trag din trei ramuri de neamuri. Norocul meu a fost că ramurile toate au fost viguroase și prinse bine de rădăcinile înfipte sigur în pământul vechi și sănătos. Doi tați, una mamă, trei perechi de bunici, tot atâtea rânduri de verișori și verișoare, unchi și mătuși, nași și nașe și tot așa dacă mă gândesc… prieteni, vecini, cunoscuți din partea cutăruia… și orice aș face și cum aș da-o, tot trei rânduri ies. Sper să nu plictisească enumerarea, dar numai așa veți înțelege originea mea. Și s-o iau cu începutul… M-am născut într-o familie amestecată din mamă româncă și tată hahol. Eu, fiica lor, Angela, sunt rodul dragostei dintre Barbu Mila și Teodorov Vasile și am văzut lumina zilei într-o căsuță mică, în satul Ilganii de Sus, așezat pe malul Dunării, pe o iarnă din acelea când lupii urlau a foamete, iar Dunărea era înghețată tun. Din locul acela care m-a fermecat și legănat în vraja poveștilor spuse de bunica, mama și mătușile mele, din colțul meu de rai, un sătuc parcă desprins din una din poveștile pe care o ascultam fascinată, îmi vin amintirile pe care vi le-am povestit în cărțile mele. Doar că despre tata Vasile vă povestesc din ce am auzit de la mama și de la bunici pentru că în unele vieți nu se întâmplă lucrurile precum le dorești. Așa cum s-a întâmplat și cu el, nevoit să părăsească această lume când încă nu mă născusem. E drept, nu la întrebat nimeni dacă vrea să plece tocmai atunci când număra zilele ca să o cunoască pe fiica sa. De la mama știu că nu te întreabă nimeni când trebuie să pleci din lumea asta. Acesta a fost destinul lui, al meu și al mamei. Nu ai cum să te pui în calea lui… Cum nu l-am cunoscut pe tata, am crezut că lumea în care trăiam era a erei matriarhatului, trăind mai mult între femei, mama, bunicile, mătușile, nașele și bunicul Ghiță care era parte neînsemnată numeric în lumea femeilor din viața mea. Anii trec repede când ești copil, iar eu creșteam fericită cu ce aveam între ai mei și prietenii de joacă din mahala. Dar cum timpul trecea și eu parcă creșteam ca din apă, pe neașteptate a venit și momentul să-l cunosc pe tatăl cel care m-a crescut. Probabil a fost trimis de Sus de tatăl pe care nu l-am cunoscut și asta după o atentă observare a omului care trebuia să-l înlocuiască. Mi se părea normal, trebuia ca cineva să mă învețe cum să trăiesc și să mă crească așa cum ar fi făcut-o el. Pe cel de-al doilea tată l-am cunoscut într-o seară când mama fără să mă pregătească a spus simplu:
– Acesta este Ion și de mâine o să fie și tatăl tău.
Întâlnirea dintre noi a fost ca atunci când parcă ne cunoșteam dintotdeauna și chiar de la prima întâlnire l-am iubit pe cel care a intrat în viața mea ca tatăl meu, Adevărat. Din ziua aceea a căzut matriarhatul pentru că eu ajunsesem umbra tatei și unde mergea el acolo eram și eu. Curioasă, vedeam cum oamenii se întâlneau în perechi. Mergeam cu tata și când se întâlnea cu prietenii lui …și ușor-ușor am început să prind rostul lucrurilor, atunci când ai și al doilea părinte. Când mergeam pe la o petrecere cu ai mei eram atât de fericită când mă întreba cineva:
– Tu a cui ești fetiță?
Iar eu, cu ochii strălucind de bucurie, spuneam tare ca să audă toți care erau acolo:
– Sunt a lui Ion Munteanu!
Acum când povestesc și văd scena de atunci… tata avea ochii în lacrimi. Și a început perioada mea normală când creșteam într-o familie adevărată când tot ce se plănuia pentru casă sau pentru unul dintre noi se făcea împreună. Eram fericită de dimineață până seara între prieteni, cu surioarele mereu după mine. Acum când povestesc despre asta mă gândesc că am trecut prin etapele vieții frumos… copilărie, adolescență, tinerețe cu bune și cu rele și iată-mă acum ajunsă la vremea când le pun toate cap la cap și pot să spun că am știut cum să facem față greutăților. M-am căsătorit cu băiatul pe care l-am iubit din tinerețe. Întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare. Până să ajungem acolo unde trebuia, am avut destule provocări și totuși cineva a hotărât că trebuie să fim împreună. El este băiatul cu ochi verzi cunoscut în povestirile mele, iar acum când scriu, este de patruzeci și cinci ani soțul meu, Dumbravă Dumitru, sprijinul și umărul pe care am pus capul de câte ori m-am poticnit, și nu de puține ori. Am trecut prin multe greutăți, dar și prin multe bucurii, nu le amintesc acum, pentru asta ar trebui să mă așez la masa de scris și când aș crede că am terminat tot, aș lua-o de la capăt din nou. O să le vină timpul și lor! Nu pot să trec peste cea mai binecuvântată zi din viața noastră, aceea când am devenit părinți. Într-o vară chiar în luna lui cuptor a venit în casa noastră, Iuliana Ioana, fiica noastră, pe care o iubim și ne iubește, iar împreună formăm triunghiul perfect. Avem prieteni, surori, frați, nepoți, fini, finuțe și bucurii adunate în noi cât să ne ajungă pentru totdeauna. Ei bine, acum bucuriile le împărțim în poțiuni mici ca să ne ajungă pentru toată viața. Și orice zi care vine și suntem împreună este un motiv de imensă bucurie!
