FAMILIA NOASTRĂ S-A MĂRIT

CU O BLONDUȚĂ!

Astăzi o să povestesc cu multă bucurie despre venirea pe lume a surorii mele Daniela.

Ne mutasem peste Dunăre și casa o aveam construită lângă vecinii noștri, Baba Marița, tușa Maria și unchiul Radu, iar pe cealaltă parte, tanti Marișca și nea Nicolae, cu care ne aveam foarte bine. Vorba mamei: „Vecinul de lângă casă nici-odată nu te lasă!”

Observasem că mama se împlinea din zi în zi și parcă se simțea ca atunci când mi-a lăsat barza pe surioara mea în cuib. Acum eram mai mare și începusem să observ cu mai mare atenție lucrurile care se întâmplau, învățasem să le pun cap la cap. Cine venea la noi o privea pe mama cu grijă, am surprins-o pe bunica când într-o clipă de neatenție i-a pus puțină sare pe cap și i-a spus mamei: „După cum ai burta rotundă, o să ai tot o fată, dar lasă că e mai bine, fetele sunt mai bune și mai miloase”. Deci asta este! Începusem să nu prea mai cred în berze, veniseră demult și acum își creșteau cu grijă proprii pui și până să plece mai era destul timp. Nu aveau cum să-mi lase nici un dar în cuibul casei. Și într-o zi, pe nepusă masă, mama mi-a spus că o să am o surioară sau un frățior și să mă gândesc ce nume să-i punem dacă este fată sau dacă este băiat. Găsirea numelor mă îndepărtase de la gândul că „oare cine o să-mi aducă surioara sau frățiorul?”

Au început să-mi treacă prin minte tot felul de nume și mi-am amintit că văzusem vara trecută o căruță cu țigani în sat care vindeau cazane, găleți, tigăi și care s-au oprit și la poarta noastră. În timp ce mama se târguia cu țigăncile din căruță, a coborât un țigănuș cam de vârsta mea, cu niște ochi negri care te pătrundeau și parcă te vrăjeau. Avea în mână o pereche de cercei care mi-au plăcut foarte mult. M-a întrebat cum mă cheamă și după ce i-am spus, mi-a spus și el că îl cheamă Ghiocel. Mi s-a întipărit în minte acest nume de floare pentru băiat. Apoi, m-a întrebat dacă vreau cerceii. După ochii mei și-a dat seama că-i vreau și atunci mi-a spus: „I-am scăpat în iarbă. Caută-i!” M-am aplecat, am luat de jos un bețișor și am început să scociorăsc iarba de lângă drum să găsesc cerceii atât de frumoși pe care mi-i dăruise țigănușul. Căruțele plecaseră demult și eu tot căutam cerceii țigănușului. Mai târziu am înțeles că mă păcălise, dar numele lui era frumos și tocmai potrivit pentru frățiorul meu. Dar dacă este fată, m-am gândit să-i pun numele Carla, din filmul cu Toto Cutugno pe care îl văzusem adus cu caravana în sat. Începuse să se aducă și alte filme decât cele indiene. Visam să fiu actrița din film, Carla. Îmi plăcea și numele și cum arăta.

Și a venit momentul când mama trebuia să nască. Repede, tata a chemat-o pe bunica care, ca și altădată, a venit în grabă cu bocceluța după ea. Pe mine în schimb m-a trimis la mătușa Marița. Am avut o noapte de poveste. Mi-a povestit din copilăria ei, cum că era cea mai mare dintre frați, că Dumnezeu îl alege pe cel mai mare copil dintre frați să poată înlocui cândva chiar pe părinți. Mătușa era frumoasă. Am văzut cum se pregătea de somn, s-a închinat rugându-se pentru sănătatea celor dragi, dar și pentru cei în necaz. M-am culcat lângă ea și m-am simțit ocrotită ca de un înger. Dimineața, mătușa Marița m-a luat de mână să-mi cunosc a doua surioară. Am văzut lângă mama o fetișoară blondă cu ochi albaștri și înfășată strâns în scutece ca să crească dreaptă și frumoasă. Atunci am înțeles cum a venit pe lume surioara mea, prin leacurile și rugăciunile bunicii. Sora mea, Nuțica, dormea lângă mama fără să înțeleagă despre ce este vorba, poate credea că mama îi cumpărase o păpușă.

Și atunci m-a întrebat: „Cum vrei să o cheme pe surioara ta?”

„Carla”, am spus spre mirarea bunicii și a mătușii Marița, care nu înțelegeau ce nume este acesta, fără nume de sfânt, cine să o ocrotească la necaz?

A treia zi a venit la noi domnul doctor Matei care răspunde de câteva sate din Deltă: Partizani, Maliuc, Vulturu și Gorgova. A consultat-o pe mama și a cerut datele despre sora mea. La ce oră s-a născut, a cântărit-o și a întrebat-o cum o cheamă. „Carla”, a spus mama. „L-a ales sora ei cea mare, Angelica”. Domnul doctor m-a luat lângă el și mi-a spus: „Nu este un nume de-al nostru. Uită-te ce nume frumos ai tu. Hai mai bine să ne gândim la alt nume. Uite, ce zici de Daniela? Ce frumos sună și i se potrivește surioarei tale! Este blondă, cu ochi albaștri și poate să-și serbeze și ziua numelui de Sfântul Iordan.”

Și mi-a plăcut foarte mult numele de Daniela. Carla rămăsese numele doar pentru mine atunci când îmi imaginam că joc în film. Era bine că rămăsese numele meu ascuns. Iar Daniela i-a rămas numele surorii mele. Și creștea frumoasă sub protecția și dragostea părinților și a noastră, surioarele ei. Era blonduță, frumoasă și foarte puternică. Însă într-o zi, când era în grija mea, s-a zvârcolit chinuindu-se să iasă din strâmtoarea scutecelor și a căzut din pat, și de-acolo sub pat. Eu uitasem că mama o lăsase în grija mea și am început să mă joc cu păpușile, mai ales că ele nu plângeau. Eram copil încă și mă cam săturasem de rolul de sora cea mare. Și, în timp ce mă jucam, mi se păruse că se făcuse cam liniște în cameră și atunci mi-am aruncat ochii spre pat, sora mea dispăruse. Am alergat repede afară la mama, toți am început să o căutam. Au venit și vecinele. Au luat casa la control, grădina cu de-amănuntul și, în neliniștea creată, deodată am auzit niște răcnete de copil de sub pat. Era surioara mea căreia îi era foame după ce trăsese un pui de somn. Mama, bucuroasă că a găsit-o și că este sănătoasă, a trecut cu vederea peste această întâmplare și nu și-a pierdut încrederea în mine. Dar pe mine, să vă spun drept, mă cam ajunsese oboseala cu surorile mele, de legănat pe picioare și fără joacă cu păpușile mele care nu plângeau și făceau tot ce le spuneam eu. Dar mă bucur că Dumnezeu m-a ales să fiu eu sora cea mare.

Credeți că este ușor? Nu, este foarte greu… dar atât de frumos!!!

Cu dragoste… din amintirile mele din copilărie!