Plăceri cotidiene…

Plăceri cotidiene…

Bucurii cotidiene!

De multă  vreme, mai bine zis  de  vreo 20 de ani, ,soțul  Antoniei, prin natura serviciului, în fiecare  zi de vineri, pleca din localitate  pentru câteva ore în orașul  Constanța, acolo unde avea biroul.

Cum încă mai lucra, Antonia nu putea să lase elevii cu altă colegă ,chiar dacă i-ar fi plăcut  ca la sfârșitul săptămânii să mai schimbe puțin mediul  obișnuit cu o plecare la mare. Era tocmai ce i-ar fi trebuit atunci !

Munca cu cei mai mici copii, este tare frumoasă, dar nu ușoară, așa că la sfârșitul săptămânii putea să facă o comparație potrivită cu starea pe care o avea: (era ca o lămâie stoarsă ) .Bine, după ce trecea weekendul, era ca și nouă și abia aștepta  întâlnirea cu prichindeii pe care-i dorise.

Pentru Antonia lucrurile  s-au schimbat  după ce a ieșit la pensie. Avea timp berechet, mai bine zis timpul liber devenise  prietenul ei și putea să  meargă și ea împreună  cu soțul ei  de câte ori  avea  chef de o plimbare . Cât timp soțul ei își lucra actele pe care le avea de făcut pentru toată săptămâna, Antonia se plimba nu departe de birou unde  cunoștea locurile sau intra  în magazinul Tomis unde  își clătea ochii pe la galantarele  de bijuterii, haine, cosmetice. Cel mai mult îi plăcea să intre  la  magazinul Pictor, de unde-și cumpăra tot felul de minuni pentru biroul unde lucra și care  o inspirau  atunci când scria. Nu cred că  vă poate trece prin minte de câte lucruri îi plăcea să fie  înconjurată atunci când lucra: pixuri cu forme diferite și de toate culorile, dar dintre toate modelele preferate ei erau cele care imitau pixurile vechi cele cu pană ,agende mai altfel, gume cu figuri de animale, pahare din plastic  joase sau înalte pe care le  picta  după cum avea  starea atunci .Mai picta  pietre, ba și  câte o scoică pe care o găsea pe malul mării și cel mai mult o inspirau penele  căzute de la pescărușii care se învârteau  pe unde se plimba sau chiar cele  adunate de pe malul mării .Ajunsă  acasă   le așeza  pe biroul unde scria  și  fiecare  obiect  îi  spunea o poveste .

Își amintea că scria dintotdeauna! La început  se ascundea de cei din casă.  În grădină avea un loc  numai al ei printre tufele de măturici înalte,  noaptea  însă era în elementul ei . După ce adormeau toți scria până târziu la lumina unei lanterne mici sub  pătura care-I ținea  de paravan. De multe ori o prindea dimineața scriind. Abia când ajunsese la liceu începuse să fie cunoscută prin compunerile libere pe care le făcea și poeziile   adolescentine pe care i le descoperise profesorul de logică. Dar după ce ieșise la pensie scrisul ajunsese un mod de viață.

După ce își făcea provizia de lucruri” inspiratoare de gânduri ,”cum le spunea în glumă ,curioasă intra și pe la magazinele cu haine din jurul Tomisului .De când  începuse să vină cu soțul ei și să meargă prin magazinele din jurul Tomisului .Cum  ajungea acolo în fiecare  vineri, începuse să se spună despre ea că este ”cumpărătoarea nelipsită de Vineri”  și deja o cunoșteau  toate vânzătoarele. Se învățaseră cu ea și o lăsau în pace fără s-o bombardeze cu obișnuitele  povețe, gen:

”Ce bine vi s-ar potrivi rochia aceasta, dragă doamnă! Uitați-vă ce culoare frumoasă are. Verdele acesta vi se potrivește cu ochii și cu tenul alb ca laptele. Rochie ca aceasta și-a cumpărat  și prietena mea .Și ca să fie mai credibilă  părerea ei că  rochia este unicat continua:

-În magazinul nostru am primit doar o singură rochie modelul acesta. Și ca să vă convingeți puteți să luați la rând toate magazinele din oraș și n-o să găsiți o rochie la fel ca asta…și încă mai continua dacă nu-i oprea  debitul verbal  privirea insistentă   spre ușă  a Antoniei ,pusă pe  picior de plecare…Derutată, vânzătoarea își fixa atenția spre altă cumpărătoare pe care o interesa  sfatul comercial  pe  care-l dădea celor care intrau în magazin, atentă totuși să răspundă clientei interesată,  dar trăgea cu ochii și spre Antonia ca să vadă dacă s-a hotărât la ceva. Se învățase cu felul ei, știa că până la urmă cumpăra ceva pentru ea sau  fiica  ei. A văzut că dacă tăbăra  prea mult cu gura pe ea și intra în sufletul ei cu tot felul de sugestii se enerva și imediat  făcea stânga împrejur și ieșea de acolo val vârtej fără să se mai uite înapoi.  Dacă se nimerea la vânzare să fie și o vânzătoare tânără  și de talia  fiicei ei  o ruga  să probeze  ce i-a cumpărat ca să vadă dacă-i venea bine. Recunoștea în sinea ei că-i plăcea să-și surprindă  fiica și se bucura când o  întreba  cum de-i  găsește haine  care  să-i vină ca turnate pe ea. Antonia nu-i spunea secretul  cu ”probatul ”și o lăsa să se mire de priceperea ei.  După ce cumpăra câte ceva de prin  magazinul Tomis, întotdeauna făcea neapărat o pauză și cel mai mult îi place  să se  oprească la  McDonald’s , era cel mai aproape de locul  unde era și asta imediat ce ieșea din Complexul Tomis.

Dar, pe neașteptate totul s-a schimbat. În lume a apărut Covidul un virus de temut și care a dat peste cap totul .A creat  o panică de nedescris ,așa cum s-a întâmplat și la noi în țară.

În zilele acelea cu restricțiile  pentru pandemie  era  mai greu  să se intre în complex. Se făcea un rând lung la intrare și cum avea  destul timp  până  termina soțul ei  serviciul se  așeza la o masă și urmărea atentă  cum își petrecea vremea lumea pe acolo . Întotdeauna se simțea bine acolo unde erau copii și de fiecare dată își comanda mâncărurile cu creme și sosuri picante pe care nu le-ar fi comandat în altă situație. Între ei mânca cu poftă tot din farfurie ,sărea peste grija pe care si-o impusese să mănânce sănătos .După ce termina  cu mâncatul se plimba   pe stradă sau se oprea să asculte pe un domn care cânta la vioară un obișnuit pe acolo . Când obosea se așeza la o masă stradală unde servea o cafea și se uita  în jurul ei ce se mai întâmpla, asculta ce se vorbea pe la mese, găsea pentru orice înțelesuri. Cel mai mult îi plăcea  să intre în vorbă cu cineva dispus și care avea timp liber  ca și  ea. După cafeluța vorbită și-a amintit ca  să cumpere  covrigi și să împartă  oamenilor  din curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului, unde intra întotdeauna când ajungea acolo. Și la covrigi  se stătea  la coadă ,dar nu se plictisea .Atentă, asculta ce vorbea vecinul din față, din spate și mai ales  se minuna si de observațiile dure făcute unor persoane care  prin  mijloace nu tocmai corecte  voiau să intre în fața celorlalți. A văzut cum a  intrat o doamnă care fără rușine a spus că a fost la rând numai că a stat de vorbă cu o prietenă pe care nu o văzuse de mult. O tânără care avea în brațe un copil cu o branulă la mână s-a opus categoric și nu a lăsat-o să intre în față ei.

Antonia a văzut că înaintea ei era la rând o doamnă bine îmbrăcată cu haine curate ,dar  mai vechi .Se vedea că era o intelectuală .Când i-a venit rândul  a cerut o plăcintă și doi covrigi ,dar când a numărat banii și a făcut  socoteala  si-a dat seama că intra în bugetul pentru a doua zi, așa  că   a lăsat rândul altcuiva și s-a retras  să mai numere banii o dată. Cum era alături de ea ,Antonia a putut să vadă că în portofel șuiera vântul într-o ordine impecabilă avea așezați banii în fiecare parte a portofelului și nu începea cu un milion. Era ordine ,dar primii bani erau de 10 lei. următorii de cinci lei și de un leu. A marcat-o mult situația aceasta și  i-a cumpărat  câte ceva  după ce și-a cumpărat și ei. Tulburată de situație i-a dat un ban  bun în mână fără ca să vadă ceilalți .Doamna i-a mulțumit simplu ,iar Antonia, aproape încovoiată de ce văzuse, s-a așezat  aproape automat pe o bancă puțin mai departe de covrigărie să se liniștească. Alături de ea, pe cealaltă bancă, erau un băiețel cu mama lui. Își luaseră covrigi și între timp se drăgăleau … Mamă și fiu! Ce minunat tablou! Prin minte  i-a trecut imediat gândul : Uite din cine ajunge bărbatul puternic de mai târziu stâlpul și stânca propriei familii, dintr-o mama sensibilă și iubitoare…

Și încărcată cu tot ce adunase  de peste  tot a intrat în biserică. De fiecare dată când ajungea acolo se oprea să lase acatiste pentru sănătate și pomenirea celor morți. Cumpăra întotdeauna o lumânare mare cerată pentru Maica Domnului și după ce scria acatistele se oprea la fiecare icoană și se ruga. Cel mai mult zăbovea  la icoana Domnului Iisus Hristos la care se ruga cel mai mult. Acolo putea  să își spună cel mai bine  ofurile și dorințele în taină .Se oprea la icoana Maicii Domnului și se ruga pentru fiica ei, apoi  la icoana Sfintei Parascheva, Sfântul Haralambie, Sfântul Antonie, și mai ușoară ca un fulg o saluta pe doamna care vindea  lumânările și răspundea de tot ce era acolo .Se   oprea  pe o bancă în curtea bisericii unde intra  în vorbă cu cineva până își termina serviciul soțul ei .

Și acolo câte nu putea afla! Ba cuiva nu-i ajungeau banii să ajungă acasă cu autobuzul sau  o doamnă voia să facă  Sfintele Maslu pentru soțul ei bolnav de ceva ani  și numai avea cu ce să-i facă. Antonia asculta, se mira de tot ce auzea și ajuta și ea cum putea, chiar dacă i se părea că nu era așa, dar nu se dădea înapoi de la asta, cine știe ce alte nevoi  erau în spatele acelor cereri. Poate că era vorba chiar de pâinea de a doua zi pentru o familie numeroasă. Și nu degeaba se adunau oamenii la biserică. Știau că acolo cineva le dădea o mână de ajutor.

Antonia se  bucura când soțul ei termina treaba și o invita cu ochii și cu toată ființa lui:

-Fată dragă,e timpul să ne vedem și de-ale noastre !

Se opreau pe malul mării să asculte valurile mării zbătându-se să scape  din chinga vânturilor, concănitul pescărușilor, râsetele de pe plajă și zâmbetul și invitația spectaculoasă  a soțului ei :

-Hai să ne omenim și noi ! Masa te așteaptă ,Doamna mea! Doar spune ce vrei!  O  lua de mână  și mergeau pe jos până la terasa unde obișnuiau să se oprească întotdeauna.

Brs_0980

Articole similare

BUNICA IOANA ȘI FIRELE NEVĂZUTE ALE IUBIRII Anul trecut, prin luna octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, am plecat la sat ca să-l conducem pe ultimul drum pe unchiul Ștefan, fratele mamei. Dacă moartea unchiului nu ar fi fost un moment trist, ar fi semănat cu o întâlnire ca altădată, când ne adunam toată familia, de la mic la mare, în curtea bunicii. Și în ziua aceea ne strânseserăm aproape toți. Numai că acum se adunaseră și prietenii, vecinii, bătrânii, ba și tinerii care mai rămăseseră în sat. Veneau în grupuri de câte doi, trei, după cât de bine se aveau între ei, ba de la Vale sau de la Deal, îmbrăcați în haine negre mai ales femeile care, pe lângă hainele negre, erau acoperite pe cap cu batice tinerele și cu gearuri de culoare neagră femeile în vârstă. Mergeau încet, ba mai oprindu-se pe la o poartă să-i aștepte pe Moș Vasile și pe Baba Maria sau pe alți bătrâni prieteni vechi de familie. În drumul spre casa răposatului își aminteau despre el că a fost un om bun și săritor la nevoile celorlalți. Îsi aminteau și din tinerețile lui că era aprig când se supăra, dar altfel era un om „pâinea lui Dumnezeu”. – Păi nu-ti amintești, măi Vasile, cum era și nea Ghiță, tatăl lui? „Așchia nu sare departe de tăietor”, așa era și Ștefan, se aprindea ca un foc de paie și la fel de repede se stingea. Răposata mamă-sa, baba Ioana, era o femeie blândă și cu mâinile ei a lecuit atâția copii. Mergeau încet oprindu-se din când în când să mai aștepte pe câte cineva. Știau că acela era ultimul lui drum și voiau să-l conducă fără grabă. Își aminteau de tinerețile lor, dar și de cei care s-au dus. Timpul era frumos și toamna se făcea încă simțită. Aerul era parfumat cu arome înțepătore de la vinul încă nestat din fiert, gutuile încă cu puful pe ele atârnau de crengile deja desfrunzite și parcă nu-și mai găseau locul acolo. Prin bolta de viță de vie ciorchinii brumării așteptau să fie culeși, iar pe gardul de la intrarea în grădină atârnau tărtăcuțele pestrițe tocmai bune ca să fie făcute pâlnii pentru pus vinul în butoaie. Eram în curtea bunicii și parcă mă vedeam copila de-atunci. Mi-am aruncat ochii spre drum și am văzut cum veneau în grupuri vecinii, prietenii și rudele îndoliate ca să-l conducă pe ultimul drum pe unchiul nostru, fratele, tatăl verișorilor noștri și bunicul nepoților. Cu o săptămână în urmă, când am fost acasă la ai mei, am trecut și pe la el ca să-l văd. Era de nerecunoscut. Refuza să mănânce și slăbise mult. Era lucid și am stat de vorbă cu el mai mult. Mi-a spus că vrea să moară ca să fie împreună cu soția lui, Tudorița, fără de care nu mai poate să trăiască. Am plâns amândoi. Știam că orice i-aș fi spus nu-l întorceam de la ce își pusese în gând. Când ne-am despărțit am știut că-l vedeam pentru ultima dată. Și iată-mă după numai o săptămână, eram din nou la el, dar de data asta ca să-l conducem acolo unde-și dorea cel mai mult… În camera unde se pregăteau cele trebuincioase pentru înmormântare, am văzut într-un cui atârnat bastonul bunicii pe care-l folosea și unchiul, dar numai prin curte, atunci când nu era văzut de nimeni pentru că nu-i plăcea să știe lumea că este nevolnic. Parcă trăiam un vis! Eram între oameni, dar nu eram acolo… zumzetul, poveștile din viața și copilăria unchiului: – Îți amintești, Ioano, când Fănel a adus-o pe Tudorița acasă? Doamne, ce se mai iubeau! a spus una din vecine. Dusă pe gânduri ascultam și cu ochii vedeam întâmplări de atunci și chiar nu știu de unde și până unde mi-a venit această amintire, mă gândesc că poate moartea unchiului a făcut legătura cu moartea bunicii. Plecasem de ceva vreme de acasă, din satul unde eram educatoare. Într-un fel, am fost nevoită să fac asta și să merg la oraș, acolo unde își începuse serviciul soțul meu. Mama a fost cea care m-a încurajat să plec, deși tot ea a fost cea care a dorit mult să fiu educatoare în sat. Mirată, mă uitam la mama cum de mă îndeamnă să las satul unde îmi începusem activitatea. Ca să mă convingă că este alegerea cea mai bună mi-a spus: – Crezi, mamă, că te-aș îndemna să faci asta, după cât mi-am dorit atât să vii in sat educatoare? Dar acum e altceva, fată! Ești măritată și să știi de la mine că o pereche de tineri și mai ales la începutul căsătoriei este bine să fie împreună, să se cunoască și să crească ca o pâine bună de la plămadă până la coacere. Așa că m-am luat după mama, am făcut cerere la Inspectoratul Școlar și am fost detașată la o grădiniță din oraș. Adevărul este că mi-a părut rău să plec din sat. Mă atașasem de copiii din satul unde am crescut și eu. Însă m-am putut rupe cumva mai ușor, pentru că generația pe care o lăsam în toamna următoare mergea la școală. Cel mai greu mi-a fost să mă despart de bunica Ioana. Mă întâlneam cu ea în fiecare zi după ce terminam orele. Mâncam împreună și după masă stăteam la vorbă amândouă până târziu. Vorbeam cu ea despre orice și tot ce-mi spunea mă liniștea. În ultimul timp, căutam un moment potrivit ca să-i zic de plecarea mea. Ocazia a venit când nici nu mă așteptam. Într-una din zile, eram la masă ca în fiecare zi după ce îmi terminasem orele. Mi-a luat mult timp ca să-mi fac curaj și să-i spun că o să plec la Tulcea cu serviciul. Am crezut că o să se sperie, dar bunica, cu voce calmă, m-a încurajat: – Nu-i nimic, draga bunicii! Lasă-mă pe mine, tu du-te unde crezi că îți este mai bine. Să știi că fiecare pui are zborul lui. Și liniștită după încrederea pe care mi-a dat-o, am plecat acolo unde îmi era locul, lângă soțul meu. Orașul ne-a deschis alte oportunități față de sat. Imediat ce am ajuns la oraș am primit prin serviciul soțului un apartament nou. Ne-am bucurat ca niște copii. Aveam casa noastră și chiar dacă dormeam pe saltea, încă nu aveam pat, și la lumina unei lanterne pe baterie (pe care o păstrăm și acum ca pe un obiect de suflet) eram atât de fericiți că nu-mi găsesc cuvintele ca să arăt bucuria pe care o trăiam. Ce mai, intraserăm în viața orașului! Ne făcuserăm prieteni noi, ne plimbam pe faleza Dunării, ne vizitau și le răspundeam la vizită. La două săptămâni mergeam acasă, de unde ne făceam provizii. De fiecare dată când ajungeam acolo, treceam și pe la bunica. Vedeam că mai îmbătrânise de când am plecat de acasă. Era mai reținută chiar și față de mine. Ca să spun drept, nouă orașul ne pria și ne-a deschis drumul spre altă viață. În grădinița unde lucram erau mai multe colective de copii și lucram pe grupe de vârstă. Trebuia să lupți ca să fii în grația părinților, a copiilor, dar și a colectivului de educatoare. De asta nu-mi era frică, știam că eram iubită de copii și părinți, iar între noi, colegele, era o întrecere și o luptă ca să-ți păstrezi locul de frunte pe care ți-l câștigaseși… Ca familie, ne mergea bine, ne iubeam și așteptam să fim părinți. Și în una din zilele de vară, a lunii iulie, călduroasă, chiar caniculară ajunseserăm fericiții părinți ai unei fetițe. Nu am stat prea mult să ne gândim la ce nume să-i dăm și am strigat-o pe nume, Ioana, după numele bunicii și al tatălui meu. Eram atât de fericiți de zici că trăiam într-o poveste. Când Oana (așa o răsfățam) avea aproape trei luni, am început să o visez tot mai des pe bunica Ioana. Îmi apărea în vis în tot felul de împrejurări: când era veselă prin curte certând în felul ei un pui mai zburdalnic care se depărtase de mama lui sau eram cu ea prin grădină arătându-mi câte ceva așa cum făcea când Dunărea era agitată sau norii erau prea jos. Seară de seară o aveam în vizită pe bunica. În una din seri mi-a apărut în vis tristă tare. Era la ea acasă. Stătea rezemată de poartă și se uita lung când la deal, când la vale. Mi-am dat seama că aștepta pe cineva. În vis am întrebat-o: – Tu ce faci, bunică? – Ce să fac, fată dragă? Aștept să vină vaporul de la Tulcea, că poate vii și tu cu el. Tare te-am dorit, fată! Vreau să te văd și să-ți țin puiul în brațe așa cum te țineam și pe tine. Vreau să o legăn, să o miros, să-i pun mâna pe cap ca să fie apărată de toate relele din lumea asta, care nu mai este ca cea dinainte. M-am trezit speriată și cum era sâmbătă, am pregătit câte ceva pentru fiecare și am plecat la sat. Eram agitată și parcă nu îmi mai găseam locul nicăieri. Parcă nu mai voiam să plec și imediat îmi venea să zbor ca să ajung mai repede la ea. Luptele se dădeau doar în mine. În ziua hotărâtă am plecat la vapor și de-acolo spre sat. Nu știu cum am ajuns la bunica, dar când aproape să ajung în fața porții mi se muiaseră picioarele, am deschis portița, era la fel ca înainte prinsă cu o tortiță din sârmă, am deschis-o și am intrat. Pe pragul de la ușă am văzut o bucățică de femeie, îngrămădită, dar cu ochii încolo și încoace așteptând. M-am apropiat de ea și m-a văzut. I-am pus în brațe puiul meu și m-am uitat în ochii ei. Erau la fel ca atunci când se bucura că mă vedea pe mine. M-am așezat pe prispă lângă ea… nu se mai sătura să se uite când la mine, când la ea. Mi-a spus: – Este leită tu și la fel de frumoasă! Cum o cheamă? – Ioana o cheamă, ca pe mata, bunică! – Ce mă bucur că are nume de sfânt. O să fie ocrotită de sfântul Ioan, toată viața! Ce bine că te-ai gândit să-i pui numele meu fetei tale. E frumoasă și uite ce lumină frumoasă are în ochi. Are ochii blânzi ca ai căprioarei. Fata asta seamănă cu tine, draga bunicii! O legăna în brațe și i se luminase chipul, îi șoptea un descântec la frunte, o întorcea pe spate, o masa ușor și iar o întorcea cu fața spre ea și o privea luminându-se la față. Eram fericită lângă bunica și parcă nu eram mama care-i prezentam fiica, ci eram copila de altădată care mă bucuram de prezența ei. Am auzit-o ca prin vis: – Tare mă bucur că ai venit acasă! Voiam mult să-ți cunosc fiica, s-o țin în brațe, s-o legăn și s-o mângâi. Nu se știe niciodată zilele omului! Și așa cum mă simt acum, cred că și ale mele sunt numărate, draga bunicii. Acum că v-am văzut o să-mi fie mai ușor să mă desprind de pământ… a oftat adânc: îmi tot apare în vis și chiar de o vreme bună, Ghiță, bunică-tu. I s-o fi urât și lui de atâta singurătate, mai știi! Mă uitam la ea. Ațipise cu fiica mea în brațe. Ioana dormea liniștită ca și în brațele mele. Îmi era atât de bine acolo. Afară amurgise, se simțea răcoarea de la Dunăre. Ușor i-am desprins degetele de pe fiica mea. M-a simțit: – Așa-i la bătrânețe, adormi când nici nu te-aștepți! Am intrat în casa bunicii, acolo unde mi-am petrecut aproape toată copilăria. Toate erau la locul lor: șalurile și gearurile colorate, șorțurile, galoșii pentru vremurile noroioase, cartea de rugăciuni, Icoana Maicii Domnului era la locul ei pe peretele dinspre răsărit și buchetul de busuioc pe măsuța din fața icoanei. M-am uitat în jur și am văzut și cartea veche de povești pe care bunica nu o înstrăinase încă, a vrut să citească din ea toți nepoții. Într-un colt, pe lângă galoșii cu care ieșea afară pe timp de ploaie, era și bastonul pe care i-l dăruisem când am fost în prima mea tabără de la munte. Am auzit că-mi spune ceva: – Știi ceva, Fată! Tare m-am bucurat că ai venit să mă vezi înainte să mă duc și eu să mă odihnesc. Acum că ai venit și că ți-am ținut puiul în brațe, mi s-a răcorit inima… hai, că s-a întunecat afară și până la maică-ta ai o bucată bună de mers. Te-o fi dorit și ea! Aș fi vrut să dorm cu bunica, dar am văzut-o neliniștită. Cred că nu voia s-o văd neputincioasă. În timp ce mă pregăteam de plecare am văzut o vecină de-a bunicii că se apropia de noi. Era vecina din spatele casei, Maria. – Ce bine că ai ajuns acasă, Angela! Mătușa Ioana de mult te așteaptă. Se temea că o să moară și nu o să apuce să-ți vadă fetița. Cred că acum a venit timpul să-și găsească și ea liniștea! Du-te fără grijă, că stau eu cu ea! Cu greutate am plecat spre casa mamei, mai mult fiindcă o văzusem agitată. Aveam inima grea ca o piatră. Simțeam că voia să fie singură și nu-i plăcea s-o văd așa. Mama mi-a spus că este bolnavă și că în fiecare seară fac cu rândul surorile, ba și câte o vecină, ca să aibă grijă de ea. – Pe tine, mamă, te așteaptă de mult! Nu voia să plece din lumea asta, până nu-ți vedea fiica. Acum te las acasă, eu mă duc să stau cu ea, a spus mama. Liniștită că bunica era pe mâini bune am adormit buștean. Dimineața am auzit un plâns înăbușit și niște vorbe șoptite. Era mama. Vorbea cu o mătușă: – Zi și tu, Gafițo! Poți să crezi că nu este Dumnezeu? Uite-te și tu! Săraca de ea, nu putea să închidă ochii, până nu o vedea pe micuța Ioana. A rezistat până a văzut-o. Acum s-a liniștit. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Hai, să-i facem rânduielile! Se duce și ea să se odihnească! Și acum, după atâta vreme, mă gândesc că bunica a înțeles că atunci era timpul să-și încheie socotelile lumești…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *