Talismanele norocoase!

COINCIDENȚE FERICITE ȘI TALISMANE NOROCOASE

Ana a iubit întotdeauna caii și mai ales pe cei albi. Din copilărie

i se trăgea asta, atunci când visa cu ochii deschiși să aibă și în curtea

lor măcar unul, așa cum aveau părinții prietenilor ei. Își amintește cum

de câte ori vedea un cal alb, știa că era ziua ei norocoasă și că totul îi

va merge ca pe roate. Din copilărie rămăsese talismanul în care credea

cel mai mult. Ziua despre care povestește se anunța după inima ei, fru-

moasă și fără niciun semn că ar veni ploaia, așa cum știa de mică, iar în

calendarul ortodox se sărbătorea ziua Sfântului Ilie. Pentru liniștea ei

s-a mai uitat o dată pe cer ca să-i citească cu atenție semnele și să vadă

dacă era cazul să facă planul pentru grătarul la care se gândea încă de

la începutul săptămânii. Cădea într-o sâmbătă și își dorea mult ca să

petreacă ziua liniștiți în doi și unde mai pui că le pica bine o zi fără prea

multă agitație, obosiți din celelalte zile și ocupați de dimineață până

seara cu serviciul și altele pe deasupra.

Frica de ploaia din ziua Sfântului Ilie o ducea cu ea de când era

mică, chiar și acum la vârsta pe care o avea aștepta să vadă dacă începea

ploaia cu tunete și fulgere. Ana își amintea asta în fiecare an, cum în

dimineața sărbătorii Sfântului Ilie, bunica îi aduna în jurul ei pe toți

nepoții ca să le povestească despre Sfânt, doar că dintre toți, cel mai

fidel ascultător era ea, ceilalți se duceau la joacă ca să vadă cu ochii

lor ce se întâmplă pe cer și poate până începea ploaia mai aveau timp

de o tură de alergătură. Ea stătea lângă bunică, aproape că se băga în

sufletul ei și asculta tot ce povestea aproape nemișcată și în același timp

temătoare de ce se va întâmpla și ca prin vis auzea ce-i povestea bunica

și parcă cuvintele veneau de undeva de departe… că Sfântul Ilie era tare

mândru și de ziua lui îi plăcea să se arate pe cer îmbrăcat în cele mai

frumoase haine din mătase albă, pe cap avea o coroană de aur, într-o

mână avea un sceptru, iar în cealaltă mână un bici cu fir subțire aurit

cu care șfichiuia caii albi de la caleașca și ea aurită, apoi mergea pe norii

jucăuși în toată măreția ca să-l vadă toți din Cer, dar și cei de pe Pământ

cât de puternic era. Prima vizită o făcea Tatălui Ceresc pe care-l întreba

nerăbdător dacă este ziua lui. Dumnezeu, care-l știa cât era de aprig

și că îi plăcea să se arate în plină forță și să anunțe ziua lui cu tunete,

fulgere și potop de ploaie, nu-i spunea niciodată adevărul:

– Ilie, Ilie, ai uitat că ziua ta fost săptămâna trecută? spunea Dumne-

zeu Tatăl. Supărat că i se ascundea când era ziua lui cu adevărat, pornea

imediat ca o furtună, mânios, cu caleașca pe Cer și arunca pe pământ

cu fulgere și potop de ploi. Își amintea de această poveste întotdeauna

de ziua Sfântului și o trăia în fiecare an cu aceeași intensitate. Chiar și

mai târziu îi rămăsese această teamă și mai ales dacă pleca la drum se

temea să nu o apuce un potop ca cel din copilărie.

Așa a făcut și atunci într-o zi de iulie în ziua Sfântului. Când a văzut

ce zi frumoasă se anunța, s-a gândit că este o zi tocmai bună ca să facă

un grătar în curte cu Mitea, soțul ei. De multă vreme se gândea să

petreacă o zi mai liniștită doar în doi.

Cu atenția unui meteorolog, Ana a studiat bine cerul și cum nu

dădea niciun semn care s-o sperie a început să-și adune cele trebuin-

cioase grătarului și tocmai când era în toiul pregătirii a auzit telefo-

nul soțului. Precipitat, ca să nu-i strice cineva programul de relaxare în

familie, dar nici să-l ignore, a răspuns la telefon. Din curte, unde tre-

băluia câte ceva pentru masă, Ana a auzit ce răspundea la telefon: Da,

sigur, ajung imediat! Nu era ceva neobișnuit, asta i se mai întâmplase și

altădată ca să fie chemat de acasă și în zilele libere. Știa că atunci când

avea o urgență pleca imediat și acum trebuia să meargă în localitatea

unde era chemat pentru o treabă urgentă care nu suporta amânarea.

L-a văzut cum se uita spre ea cu părere de rău și îi simțea supărarea

că nu puteau să petreacă ziua cum o doreau și l-a auzit spunând:

– Ce zici, Ana, dacă renunțăm la acest grătar și plecăm într-o plim-

bare împreună? Nu am de făcut mare lucru acolo, ci doar să fac o con-

statare la fața locului și, imediat ce termin treaba, tragem o fugă până

în satul vecin la unchiul Ilie ca să-i facem o surpriză că nu am mai fost

de multă vreme pe la ei. Știi bine cât de primitori sunt și poate așa ne

facem și niște provizii de legume și fructe.

Cum să nu-și amintească asta? se gândea Ana… Unchiul Ilie le făcea

întotdeauna provizii cu de toate și asta chiar de la începutul căsătoriei

lor, iar Mitea avea ceva mai aparte pentru unchiul Ilie și mătușa Ioana.

Știa de la el că erau cei care-i făceau cele mai multe bucurii când era

copil și una dintre ele era plimbatul cu căruța. Și unde mai pui că își

găseau puțin timp ca să mai vorbească și de-ale lor și ce să mai zică că

își clăteau ochii cu frumusețile din jur. Și-a mai aruncat încă o dată

ochii pe cer și cum nu a văzut niciun semn că venea ploaia a plecat cu

bucurie și sigură pe ea.

Numai că, aproape de localitatea unde trebuiau să ajungă, s-a por-

nit din senin o ploaie cu bulbuci și atât de mare cum de mult nu mai

văzuseră. Începuse să se cam teamă de ce era afară, numai că mai mult

i-a speriat, a fost doar o rafală așa cum erau ploile de vară, care așa cum

veneau la fel de repede treceau. Imediat ce a mai stat ploaia au plecat

mai departe și după ei și celelalte mașini. Dintr-odată au văzut că la nici

douăzeci de metri în fața lor au apărut trei căruțe care, fără să se asigure,

au început să traverseze șoseaua națională. Tot pe acolo treceau mași-

nile una după alta și a văzut cum a trecut prima căruță, apoi a doua, se

apropiau și ei de locul acela tocmai când se pregătea să treacă și a treia

căruță. Norocul lor a fost că Mitea era un șofer bun și a pus o frână pe

care încă o aude și acum. Din momentul acela timpul trecea cu înce-

tinitorul și parcă a stat în loc. Ana a văzut cum calul alb de la căruță

a ajuns deasupra mașinii și acoperise tot geamul și din locul din dreapta

unde stătea se uita în sus spre el cu milă printr-un ochi de geam. Într-o

fracțiune de secundă i-a trecut prin minte să se uite pe Cer ca să mul-

țumească Domnului pentru tot și atunci a văzut caleașca cu doi cai albi

a Sfântului Ilie cum se apropia de pământ, iar Sfântul Ilie, cel de care

se temea, o privea cu milă. Atunci a înțeles că Sfântul Ilie, cel de care îi

era frică în copilărie, a ajutat-o trimițând calul alb peste mașină ca să-i

apere de cioburile geamului care se spărsese atunci când osia căruței

a trecut prin el. Și atunci, în momentul acela, a simțit că viața îi trecea

prin fața ochilor și s-a liniștit deodată și s-a văzut copil, dar cu bucuria

de-atunci într-o zi de Sfântul Ilie. Îl vedea pe sfânt, dar nu ca în poves-

tea mamei sau a bunicii, ci în realitate îmbrăcat într-o haină lungă și

albă, pe cap având o coroană aurie și, curios, în mâna care ținea biciul

avea de data aceasta o baghetă de aur cu o bilă în capăt cât o minge de

mărime mijlocie și nu era aspru cum știa de la bunica, acum era frumos

și blând, iar în jurul lui radia o lumină care o liniștea. Sfântul îngrijorat

îi făcea cu mâna și o încuraja. Atunci a început să zâmbească la gândul

că Sfântul de care s-a temut atâta vreme era bun și în clipa aceea i s-a

făcut o milă imensă de calul alb care era deasupra mașinii lor. Avea un

sentiment de iubire amestecată cu milă pe care nu o mai întâlnise. Era

fericită și parcă plutea prin nori fericită să ajungă în caleașca Sfântului.

S-a trezit la realitate când o voce o întreba:

– Doamnă, sunteți bine?

A văzut că era în câmp și din fața lor venea o mașină a poliției, iar

când s-a uitat în spate erau mașini oprite și în jurul lor persoane care se

uitau curioase și speriate. Ana s-a uitat în jurul ei și mirată a văzut cum

calul alb era pe câmp și păștea iarbă liniștit, băiatul din căruță stătea

lângă căruța răsturnată, iar alături de ea era Mitea. Ca și ea era speriat și

amețit. Poliția, după măsurători și rutina obișnuită a unui accident i-a

condus pe toți la sediul poliției nu departe de acolo. Nu le-a luat mult

timp ca să se lămurească pentru că la venire spre accident filmaseră

totul așa cum se întâmplase. În procesul verbal au arătat că băiatul era

vinovat și cum era minor voiau să tragă la răspundere părinții ca să plă-

tească pagubele mașinii. Despre pretenții nici vorbă, trecuseră fiecare

prin frică și atunci erau bucuroși că scăpaseră cu bine și mai primiseră

o șansă la viață. Ziua aceea putea să fie ultima zi din viața lor.

Și acum după mulți ani, Ana nu poate să nu creadă că au fost coin-

cidențe care i-au lămurit multe lucruri. Era ziua de care se temea cel

mai mult, ziua Sfântului Ilie, iar calul Alb talismanul care o ajuta în

copilărie.

Brs_0980

Articole similare

BUNICA IOANA ȘI FIRELE NEVĂZUTE ALE IUBIRII Anul trecut, prin luna octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, am plecat la sat ca să-l conducem pe ultimul drum pe unchiul Ștefan, fratele mamei. Dacă moartea unchiului nu ar fi fost un moment trist, ar fi semănat cu o întâlnire ca altădată, când ne adunam toată familia, de la mic la mare, în curtea bunicii. Și în ziua aceea ne strânseserăm aproape toți. Numai că acum se adunaseră și prietenii, vecinii, bătrânii, ba și tinerii care mai rămăseseră în sat. Veneau în grupuri de câte doi, trei, după cât de bine se aveau între ei, ba de la Vale sau de la Deal, îmbrăcați în haine negre mai ales femeile care, pe lângă hainele negre, erau acoperite pe cap cu batice tinerele și cu gearuri de culoare neagră femeile în vârstă. Mergeau încet, ba mai oprindu-se pe la o poartă să-i aștepte pe Moș Vasile și pe Baba Maria sau pe alți bătrâni prieteni vechi de familie. În drumul spre casa răposatului își aminteau despre el că a fost un om bun și săritor la nevoile celorlalți. Îsi aminteau și din tinerețile lui că era aprig când se supăra, dar altfel era un om „pâinea lui Dumnezeu”. – Păi nu-ti amintești, măi Vasile, cum era și nea Ghiță, tatăl lui? „Așchia nu sare departe de tăietor”, așa era și Ștefan, se aprindea ca un foc de paie și la fel de repede se stingea. Răposata mamă-sa, baba Ioana, era o femeie blândă și cu mâinile ei a lecuit atâția copii. Mergeau încet oprindu-se din când în când să mai aștepte pe câte cineva. Știau că acela era ultimul lui drum și voiau să-l conducă fără grabă. Își aminteau de tinerețile lor, dar și de cei care s-au dus. Timpul era frumos și toamna se făcea încă simțită. Aerul era parfumat cu arome înțepătore de la vinul încă nestat din fiert, gutuile încă cu puful pe ele atârnau de crengile deja desfrunzite și parcă nu-și mai găseau locul acolo. Prin bolta de viță de vie ciorchinii brumării așteptau să fie culeși, iar pe gardul de la intrarea în grădină atârnau tărtăcuțele pestrițe tocmai bune ca să fie făcute pâlnii pentru pus vinul în butoaie. Eram în curtea bunicii și parcă mă vedeam copila de-atunci. Mi-am aruncat ochii spre drum și am văzut cum veneau în grupuri vecinii, prietenii și rudele îndoliate ca să-l conducă pe ultimul drum pe unchiul nostru, fratele, tatăl verișorilor noștri și bunicul nepoților. Cu o săptămână în urmă, când am fost acasă la ai mei, am trecut și pe la el ca să-l văd. Era de nerecunoscut. Refuza să mănânce și slăbise mult. Era lucid și am stat de vorbă cu el mai mult. Mi-a spus că vrea să moară ca să fie împreună cu soția lui, Tudorița, fără de care nu mai poate să trăiască. Am plâns amândoi. Știam că orice i-aș fi spus nu-l întorceam de la ce își pusese în gând. Când ne-am despărțit am știut că-l vedeam pentru ultima dată. Și iată-mă după numai o săptămână, eram din nou la el, dar de data asta ca să-l conducem acolo unde-și dorea cel mai mult… În camera unde se pregăteau cele trebuincioase pentru înmormântare, am văzut într-un cui atârnat bastonul bunicii pe care-l folosea și unchiul, dar numai prin curte, atunci când nu era văzut de nimeni pentru că nu-i plăcea să știe lumea că este nevolnic. Parcă trăiam un vis! Eram între oameni, dar nu eram acolo… zumzetul, poveștile din viața și copilăria unchiului: – Îți amintești, Ioano, când Fănel a adus-o pe Tudorița acasă? Doamne, ce se mai iubeau! a spus una din vecine. Dusă pe gânduri ascultam și cu ochii vedeam întâmplări de atunci și chiar nu știu de unde și până unde mi-a venit această amintire, mă gândesc că poate moartea unchiului a făcut legătura cu moartea bunicii. Plecasem de ceva vreme de acasă, din satul unde eram educatoare. Într-un fel, am fost nevoită să fac asta și să merg la oraș, acolo unde își începuse serviciul soțul meu. Mama a fost cea care m-a încurajat să plec, deși tot ea a fost cea care a dorit mult să fiu educatoare în sat. Mirată, mă uitam la mama cum de mă îndeamnă să las satul unde îmi începusem activitatea. Ca să mă convingă că este alegerea cea mai bună mi-a spus: – Crezi, mamă, că te-aș îndemna să faci asta, după cât mi-am dorit atât să vii in sat educatoare? Dar acum e altceva, fată! Ești măritată și să știi de la mine că o pereche de tineri și mai ales la începutul căsătoriei este bine să fie împreună, să se cunoască și să crească ca o pâine bună de la plămadă până la coacere. Așa că m-am luat după mama, am făcut cerere la Inspectoratul Școlar și am fost detașată la o grădiniță din oraș. Adevărul este că mi-a părut rău să plec din sat. Mă atașasem de copiii din satul unde am crescut și eu. Însă m-am putut rupe cumva mai ușor, pentru că generația pe care o lăsam în toamna următoare mergea la școală. Cel mai greu mi-a fost să mă despart de bunica Ioana. Mă întâlneam cu ea în fiecare zi după ce terminam orele. Mâncam împreună și după masă stăteam la vorbă amândouă până târziu. Vorbeam cu ea despre orice și tot ce-mi spunea mă liniștea. În ultimul timp, căutam un moment potrivit ca să-i zic de plecarea mea. Ocazia a venit când nici nu mă așteptam. Într-una din zile, eram la masă ca în fiecare zi după ce îmi terminasem orele. Mi-a luat mult timp ca să-mi fac curaj și să-i spun că o să plec la Tulcea cu serviciul. Am crezut că o să se sperie, dar bunica, cu voce calmă, m-a încurajat: – Nu-i nimic, draga bunicii! Lasă-mă pe mine, tu du-te unde crezi că îți este mai bine. Să știi că fiecare pui are zborul lui. Și liniștită după încrederea pe care mi-a dat-o, am plecat acolo unde îmi era locul, lângă soțul meu. Orașul ne-a deschis alte oportunități față de sat. Imediat ce am ajuns la oraș am primit prin serviciul soțului un apartament nou. Ne-am bucurat ca niște copii. Aveam casa noastră și chiar dacă dormeam pe saltea, încă nu aveam pat, și la lumina unei lanterne pe baterie (pe care o păstrăm și acum ca pe un obiect de suflet) eram atât de fericiți că nu-mi găsesc cuvintele ca să arăt bucuria pe care o trăiam. Ce mai, intraserăm în viața orașului! Ne făcuserăm prieteni noi, ne plimbam pe faleza Dunării, ne vizitau și le răspundeam la vizită. La două săptămâni mergeam acasă, de unde ne făceam provizii. De fiecare dată când ajungeam acolo, treceam și pe la bunica. Vedeam că mai îmbătrânise de când am plecat de acasă. Era mai reținută chiar și față de mine. Ca să spun drept, nouă orașul ne pria și ne-a deschis drumul spre altă viață. În grădinița unde lucram erau mai multe colective de copii și lucram pe grupe de vârstă. Trebuia să lupți ca să fii în grația părinților, a copiilor, dar și a colectivului de educatoare. De asta nu-mi era frică, știam că eram iubită de copii și părinți, iar între noi, colegele, era o întrecere și o luptă ca să-ți păstrezi locul de frunte pe care ți-l câștigaseși… Ca familie, ne mergea bine, ne iubeam și așteptam să fim părinți. Și în una din zilele de vară, a lunii iulie, călduroasă, chiar caniculară ajunseserăm fericiții părinți ai unei fetițe. Nu am stat prea mult să ne gândim la ce nume să-i dăm și am strigat-o pe nume, Ioana, după numele bunicii și al tatălui meu. Eram atât de fericiți de zici că trăiam într-o poveste. Când Oana (așa o răsfățam) avea aproape trei luni, am început să o visez tot mai des pe bunica Ioana. Îmi apărea în vis în tot felul de împrejurări: când era veselă prin curte certând în felul ei un pui mai zburdalnic care se depărtase de mama lui sau eram cu ea prin grădină arătându-mi câte ceva așa cum făcea când Dunărea era agitată sau norii erau prea jos. Seară de seară o aveam în vizită pe bunica. În una din seri mi-a apărut în vis tristă tare. Era la ea acasă. Stătea rezemată de poartă și se uita lung când la deal, când la vale. Mi-am dat seama că aștepta pe cineva. În vis am întrebat-o: – Tu ce faci, bunică? – Ce să fac, fată dragă? Aștept să vină vaporul de la Tulcea, că poate vii și tu cu el. Tare te-am dorit, fată! Vreau să te văd și să-ți țin puiul în brațe așa cum te țineam și pe tine. Vreau să o legăn, să o miros, să-i pun mâna pe cap ca să fie apărată de toate relele din lumea asta, care nu mai este ca cea dinainte. M-am trezit speriată și cum era sâmbătă, am pregătit câte ceva pentru fiecare și am plecat la sat. Eram agitată și parcă nu îmi mai găseam locul nicăieri. Parcă nu mai voiam să plec și imediat îmi venea să zbor ca să ajung mai repede la ea. Luptele se dădeau doar în mine. În ziua hotărâtă am plecat la vapor și de-acolo spre sat. Nu știu cum am ajuns la bunica, dar când aproape să ajung în fața porții mi se muiaseră picioarele, am deschis portița, era la fel ca înainte prinsă cu o tortiță din sârmă, am deschis-o și am intrat. Pe pragul de la ușă am văzut o bucățică de femeie, îngrămădită, dar cu ochii încolo și încoace așteptând. M-am apropiat de ea și m-a văzut. I-am pus în brațe puiul meu și m-am uitat în ochii ei. Erau la fel ca atunci când se bucura că mă vedea pe mine. M-am așezat pe prispă lângă ea… nu se mai sătura să se uite când la mine, când la ea. Mi-a spus: – Este leită tu și la fel de frumoasă! Cum o cheamă? – Ioana o cheamă, ca pe mata, bunică! – Ce mă bucur că are nume de sfânt. O să fie ocrotită de sfântul Ioan, toată viața! Ce bine că te-ai gândit să-i pui numele meu fetei tale. E frumoasă și uite ce lumină frumoasă are în ochi. Are ochii blânzi ca ai căprioarei. Fata asta seamănă cu tine, draga bunicii! O legăna în brațe și i se luminase chipul, îi șoptea un descântec la frunte, o întorcea pe spate, o masa ușor și iar o întorcea cu fața spre ea și o privea luminându-se la față. Eram fericită lângă bunica și parcă nu eram mama care-i prezentam fiica, ci eram copila de altădată care mă bucuram de prezența ei. Am auzit-o ca prin vis: – Tare mă bucur că ai venit acasă! Voiam mult să-ți cunosc fiica, s-o țin în brațe, s-o legăn și s-o mângâi. Nu se știe niciodată zilele omului! Și așa cum mă simt acum, cred că și ale mele sunt numărate, draga bunicii. Acum că v-am văzut o să-mi fie mai ușor să mă desprind de pământ… a oftat adânc: îmi tot apare în vis și chiar de o vreme bună, Ghiță, bunică-tu. I s-o fi urât și lui de atâta singurătate, mai știi! Mă uitam la ea. Ațipise cu fiica mea în brațe. Ioana dormea liniștită ca și în brațele mele. Îmi era atât de bine acolo. Afară amurgise, se simțea răcoarea de la Dunăre. Ușor i-am desprins degetele de pe fiica mea. M-a simțit: – Așa-i la bătrânețe, adormi când nici nu te-aștepți! Am intrat în casa bunicii, acolo unde mi-am petrecut aproape toată copilăria. Toate erau la locul lor: șalurile și gearurile colorate, șorțurile, galoșii pentru vremurile noroioase, cartea de rugăciuni, Icoana Maicii Domnului era la locul ei pe peretele dinspre răsărit și buchetul de busuioc pe măsuța din fața icoanei. M-am uitat în jur și am văzut și cartea veche de povești pe care bunica nu o înstrăinase încă, a vrut să citească din ea toți nepoții. Într-un colt, pe lângă galoșii cu care ieșea afară pe timp de ploaie, era și bastonul pe care i-l dăruisem când am fost în prima mea tabără de la munte. Am auzit că-mi spune ceva: – Știi ceva, Fată! Tare m-am bucurat că ai venit să mă vezi înainte să mă duc și eu să mă odihnesc. Acum că ai venit și că ți-am ținut puiul în brațe, mi s-a răcorit inima… hai, că s-a întunecat afară și până la maică-ta ai o bucată bună de mers. Te-o fi dorit și ea! Aș fi vrut să dorm cu bunica, dar am văzut-o neliniștită. Cred că nu voia s-o văd neputincioasă. În timp ce mă pregăteam de plecare am văzut o vecină de-a bunicii că se apropia de noi. Era vecina din spatele casei, Maria. – Ce bine că ai ajuns acasă, Angela! Mătușa Ioana de mult te așteaptă. Se temea că o să moară și nu o să apuce să-ți vadă fetița. Cred că acum a venit timpul să-și găsească și ea liniștea! Du-te fără grijă, că stau eu cu ea! Cu greutate am plecat spre casa mamei, mai mult fiindcă o văzusem agitată. Aveam inima grea ca o piatră. Simțeam că voia să fie singură și nu-i plăcea s-o văd așa. Mama mi-a spus că este bolnavă și că în fiecare seară fac cu rândul surorile, ba și câte o vecină, ca să aibă grijă de ea. – Pe tine, mamă, te așteaptă de mult! Nu voia să plece din lumea asta, până nu-ți vedea fiica. Acum te las acasă, eu mă duc să stau cu ea, a spus mama. Liniștită că bunica era pe mâini bune am adormit buștean. Dimineața am auzit un plâns înăbușit și niște vorbe șoptite. Era mama. Vorbea cu o mătușă: – Zi și tu, Gafițo! Poți să crezi că nu este Dumnezeu? Uite-te și tu! Săraca de ea, nu putea să închidă ochii, până nu o vedea pe micuța Ioana. A rezistat până a văzut-o. Acum s-a liniștit. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Hai, să-i facem rânduielile! Se duce și ea să se odihnească! Și acum, după atâta vreme, mă gândesc că bunica a înțeles că atunci era timpul să-și încheie socotelile lumești…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *