COINCIDENȚE FERICITE ȘI TALISMANE NOROCOASE

Ana a iubit întotdeauna caii și mai ales pe cei albi. Din copilărie

i se trăgea asta, atunci când visa cu ochii deschiși să aibă și în curtea

lor măcar unul, așa cum aveau părinții prietenilor ei. Își amintește cum

de câte ori vedea un cal alb, știa că era ziua ei norocoasă și că totul îi

va merge ca pe roate. Din copilărie rămăsese talismanul în care credea

cel mai mult. Ziua despre care povestește se anunța după inima ei, fru-

moasă și fără niciun semn că ar veni ploaia, așa cum știa de mică, iar în

calendarul ortodox se sărbătorea ziua Sfântului Ilie. Pentru liniștea ei

s-a mai uitat o dată pe cer ca să-i citească cu atenție semnele și să vadă

dacă era cazul să facă planul pentru grătarul la care se gândea încă de

la începutul săptămânii. Cădea într-o sâmbătă și își dorea mult ca să

petreacă ziua liniștiți în doi și unde mai pui că le pica bine o zi fără prea

multă agitație, obosiți din celelalte zile și ocupați de dimineață până

seara cu serviciul și altele pe deasupra.

Frica de ploaia din ziua Sfântului Ilie o ducea cu ea de când era

mică, chiar și acum la vârsta pe care o avea aștepta să vadă dacă începea

ploaia cu tunete și fulgere. Ana își amintea asta în fiecare an, cum în

dimineața sărbătorii Sfântului Ilie, bunica îi aduna în jurul ei pe toți

nepoții ca să le povestească despre Sfânt, doar că dintre toți, cel mai

fidel ascultător era ea, ceilalți se duceau la joacă ca să vadă cu ochii

lor ce se întâmplă pe cer și poate până începea ploaia mai aveau timp

de o tură de alergătură. Ea stătea lângă bunică, aproape că se băga în

sufletul ei și asculta tot ce povestea aproape nemișcată și în același timp

temătoare de ce se va întâmpla și ca prin vis auzea ce-i povestea bunica

și parcă cuvintele veneau de undeva de departe… că Sfântul Ilie era tare

mândru și de ziua lui îi plăcea să se arate pe cer îmbrăcat în cele mai

frumoase haine din mătase albă, pe cap avea o coroană de aur, într-o

mână avea un sceptru, iar în cealaltă mână un bici cu fir subțire aurit

cu care șfichiuia caii albi de la caleașca și ea aurită, apoi mergea pe norii

jucăuși în toată măreția ca să-l vadă toți din Cer, dar și cei de pe Pământ

cât de puternic era. Prima vizită o făcea Tatălui Ceresc pe care-l întreba

nerăbdător dacă este ziua lui. Dumnezeu, care-l știa cât era de aprig

și că îi plăcea să se arate în plină forță și să anunțe ziua lui cu tunete,

fulgere și potop de ploaie, nu-i spunea niciodată adevărul:

– Ilie, Ilie, ai uitat că ziua ta fost săptămâna trecută? spunea Dumne-

zeu Tatăl. Supărat că i se ascundea când era ziua lui cu adevărat, pornea

imediat ca o furtună, mânios, cu caleașca pe Cer și arunca pe pământ

cu fulgere și potop de ploi. Își amintea de această poveste întotdeauna

de ziua Sfântului și o trăia în fiecare an cu aceeași intensitate. Chiar și

mai târziu îi rămăsese această teamă și mai ales dacă pleca la drum se

temea să nu o apuce un potop ca cel din copilărie.

Așa a făcut și atunci într-o zi de iulie în ziua Sfântului. Când a văzut

ce zi frumoasă se anunța, s-a gândit că este o zi tocmai bună ca să facă

un grătar în curte cu Mitea, soțul ei. De multă vreme se gândea să

petreacă o zi mai liniștită doar în doi.

Cu atenția unui meteorolog, Ana a studiat bine cerul și cum nu

dădea niciun semn care s-o sperie a început să-și adune cele trebuin-

cioase grătarului și tocmai când era în toiul pregătirii a auzit telefo-

nul soțului. Precipitat, ca să nu-i strice cineva programul de relaxare în

familie, dar nici să-l ignore, a răspuns la telefon. Din curte, unde tre-

băluia câte ceva pentru masă, Ana a auzit ce răspundea la telefon: Da,

sigur, ajung imediat! Nu era ceva neobișnuit, asta i se mai întâmplase și

altădată ca să fie chemat de acasă și în zilele libere. Știa că atunci când

avea o urgență pleca imediat și acum trebuia să meargă în localitatea

unde era chemat pentru o treabă urgentă care nu suporta amânarea.

L-a văzut cum se uita spre ea cu părere de rău și îi simțea supărarea

că nu puteau să petreacă ziua cum o doreau și l-a auzit spunând:

– Ce zici, Ana, dacă renunțăm la acest grătar și plecăm într-o plim-

bare împreună? Nu am de făcut mare lucru acolo, ci doar să fac o con-

statare la fața locului și, imediat ce termin treaba, tragem o fugă până

în satul vecin la unchiul Ilie ca să-i facem o surpriză că nu am mai fost

de multă vreme pe la ei. Știi bine cât de primitori sunt și poate așa ne

facem și niște provizii de legume și fructe.

Cum să nu-și amintească asta? se gândea Ana… Unchiul Ilie le făcea

întotdeauna provizii cu de toate și asta chiar de la începutul căsătoriei

lor, iar Mitea avea ceva mai aparte pentru unchiul Ilie și mătușa Ioana.

Știa de la el că erau cei care-i făceau cele mai multe bucurii când era

copil și una dintre ele era plimbatul cu căruța. Și unde mai pui că își

găseau puțin timp ca să mai vorbească și de-ale lor și ce să mai zică că

își clăteau ochii cu frumusețile din jur. Și-a mai aruncat încă o dată

ochii pe cer și cum nu a văzut niciun semn că venea ploaia a plecat cu

bucurie și sigură pe ea.

Numai că, aproape de localitatea unde trebuiau să ajungă, s-a por-

nit din senin o ploaie cu bulbuci și atât de mare cum de mult nu mai

văzuseră. Începuse să se cam teamă de ce era afară, numai că mai mult

i-a speriat, a fost doar o rafală așa cum erau ploile de vară, care așa cum

veneau la fel de repede treceau. Imediat ce a mai stat ploaia au plecat

mai departe și după ei și celelalte mașini. Dintr-odată au văzut că la nici

douăzeci de metri în fața lor au apărut trei căruțe care, fără să se asigure,

au început să traverseze șoseaua națională. Tot pe acolo treceau mași-

nile una după alta și a văzut cum a trecut prima căruță, apoi a doua, se

apropiau și ei de locul acela tocmai când se pregătea să treacă și a treia

căruță. Norocul lor a fost că Mitea era un șofer bun și a pus o frână pe

care încă o aude și acum. Din momentul acela timpul trecea cu înce-

tinitorul și parcă a stat în loc. Ana a văzut cum calul alb de la căruță

a ajuns deasupra mașinii și acoperise tot geamul și din locul din dreapta

unde stătea se uita în sus spre el cu milă printr-un ochi de geam. Într-o

fracțiune de secundă i-a trecut prin minte să se uite pe Cer ca să mul-

țumească Domnului pentru tot și atunci a văzut caleașca cu doi cai albi

a Sfântului Ilie cum se apropia de pământ, iar Sfântul Ilie, cel de care

se temea, o privea cu milă. Atunci a înțeles că Sfântul Ilie, cel de care îi

era frică în copilărie, a ajutat-o trimițând calul alb peste mașină ca să-i

apere de cioburile geamului care se spărsese atunci când osia căruței

a trecut prin el. Și atunci, în momentul acela, a simțit că viața îi trecea

prin fața ochilor și s-a liniștit deodată și s-a văzut copil, dar cu bucuria

de-atunci într-o zi de Sfântul Ilie. Îl vedea pe sfânt, dar nu ca în poves-

tea mamei sau a bunicii, ci în realitate îmbrăcat într-o haină lungă și

albă, pe cap având o coroană aurie și, curios, în mâna care ținea biciul

avea de data aceasta o baghetă de aur cu o bilă în capăt cât o minge de

mărime mijlocie și nu era aspru cum știa de la bunica, acum era frumos

și blând, iar în jurul lui radia o lumină care o liniștea. Sfântul îngrijorat

îi făcea cu mâna și o încuraja. Atunci a început să zâmbească la gândul

că Sfântul de care s-a temut atâta vreme era bun și în clipa aceea i s-a

făcut o milă imensă de calul alb care era deasupra mașinii lor. Avea un

sentiment de iubire amestecată cu milă pe care nu o mai întâlnise. Era

fericită și parcă plutea prin nori fericită să ajungă în caleașca Sfântului.

S-a trezit la realitate când o voce o întreba:

– Doamnă, sunteți bine?

A văzut că era în câmp și din fața lor venea o mașină a poliției, iar

când s-a uitat în spate erau mașini oprite și în jurul lor persoane care se

uitau curioase și speriate. Ana s-a uitat în jurul ei și mirată a văzut cum

calul alb era pe câmp și păștea iarbă liniștit, băiatul din căruță stătea

lângă căruța răsturnată, iar alături de ea era Mitea. Ca și ea era speriat și

amețit. Poliția, după măsurători și rutina obișnuită a unui accident i-a

condus pe toți la sediul poliției nu departe de acolo. Nu le-a luat mult

timp ca să se lămurească pentru că la venire spre accident filmaseră

totul așa cum se întâmplase. În procesul verbal au arătat că băiatul era

vinovat și cum era minor voiau să tragă la răspundere părinții ca să plă-

tească pagubele mașinii. Despre pretenții nici vorbă, trecuseră fiecare

prin frică și atunci erau bucuroși că scăpaseră cu bine și mai primiseră

o șansă la viață. Ziua aceea putea să fie ultima zi din viața lor.

Și acum după mulți ani, Ana nu poate să nu creadă că au fost coin-

cidențe care i-au lămurit multe lucruri. Era ziua de care se temea cel

mai mult, ziua Sfântului Ilie, iar calul Alb talismanul care o ajuta în

copilărie.