Toamna,anotimpul bucuriei!

Toamna,anotimpul bucuriei!

Chiote de voie bună, la cules de vie..

 Cum se apropia  toamna și pornea frigul începeam să ne pregătim bagajele ca să plecăm la oraș.Începea școala…dar nu înainte de al ajuta pe tata să culeagă via ,aveam o vie mare și tata se mulțumea cu orice ajutor.

  Îmi amintesc cât de mult îmi plăceau primele semne de toamnă după vara fierbinte de acolo ,din baltă. Și parcă mă furnică pielea și acum  de bucuria de-atunci când vântul  se pornea pe neașteptate și  zbârlea plăcut ca într-un fior ușor, pielea pe mine. Frunzele porneau într-un joc încolo și încoace și parcă ne invitau  pe toți în joaca lor.Era o  veselie în toată natura, după vara fierbinte  care până mai alaltăieri, te topeai ,nu alta. Întotdeauna trecerea de la un anotimp, la altul , îl simțeam altfel . Toamna ,însă era mai specială pentru mine cu aerul mai rece, cu mirosul ei de copt ,de must, de pământ sănătos și înfloritor ca o mamă în plină bucurie a maternității  și mai ales cu dorul de colegii mei de școală..și  astăzi  gândurile m-au dus la casa micuța ,de pe malul Dunării ,unde trăiam atât de fericiți alături de părinții ,surorile și prietenii de-atunci.

 Și parcă-l văd pe tata trebăluind printre butoaiele pe care le întoarcea,când- pe -o- parte,când-pe -alta, mai bătea câte un cerc, mai dădea cu ciocanul ca să se asigure că butoiul era pregătit și sigur ca să primească mustul de chihlimbar, spumos, gros și dulce.  În dimineața următoare, toți de la mic la mare, înarmați cu găleți,panere, haine lungi ca să nu ne înțepe coștreava care era peste tot,”porcoasă” și care se prindea chiar și în piatră seacă, câte un cuțitaș mic cu care să tăiem codița ciorchinelui care nu se lasa ruptă ” cu una cu două” de la prima încercare. Trebuia să fim foarte atenți ,altfel boabele se scuturau și era păcat să se piardă . Ne veneau și ajutoare: bunica ,surorile mamei ,verișorii și verișoarele, o vecină ,două, prietenii mai apropiați. Culesul viei era o bucurie,se auzeau chiotele de râs în tot satul . Glasurile noastre vesele se întorceau în ecouri  prelungite iar noi, ne amuzam și spuneam alte cuvinte mai nesărate ca să vedem cum se întorc spre noi.Culegeam pe rânduri și ne așezam chiar și pe simpatii.În jurul nostru bâzâiau și albinele cărora ca și nouă le plăcea mult, dulceața poamei .Mâncam cât voiam fiecare , nu ne oprea nimeni ! Îmi plăcea mult terasa,o mie unu ,dar și sifonul care era ușor acrișor și dădea vinului o culoare rozie și atunci când se așeza din fiert vinul îi dădea un ușor acid sifonat. Ne întreceam între noi, cine strânge mai mulți struguri și duceam bucuroși în curte,gălețile pline cu struguri din toate soiurile. Tata era cel care îi așeza în lin, așa cum știa el mai bine. Era cocoțat sus, încălțat cu cizme de cauciuc noi ,special cumpărate pentru mustul strugurilor și îi frământa cu picioarele cam așa cum  se frământa pământul pentru lipit. Printr -o gaură a linului curgea zeama rozie în vase mari iar pe marginea lui se găsea întotdeauna o căniță din tărtăcuță, special făcută pentru aceasta ocazie, ca nu cumva ,o cană din aluminiu să coclească și să strice gustul și aroma vinului. Cei care treceau cu găleata de struguri neapărat ajungea la căniță, care parcă ne chema ca să gustăm mustul care se scurgea ca un firicel de apă a unui izvor și după ce gustam din mustul dulce și rozaliu ne dădeam cu părerea:

-”Parcă anul acesta, e mai dulce decât anul trecut, nu o să mai fie nevoie să mai punem zahăr”..spunea o vecină mai cunoscătoare în ale vinului..

-”Păi a plouat mult și bobul este plin și nu sec, ca altădată ,când nu curgea prea mult” . Până seara târziu ,când mâncăm ceva mai consistent, mama   nu venea la cules ci pregătea mâncarea pentru când terminam culesul.Dar până atunci, ne îmbia chiar acolo, în mijlocul viei ,cu plăcinte calde cu brânză sau cu cherdele aburinde, atunci scoase din cuptorul pe vatră ,doar atât cât să nu ne fie foame ,dar nici să nu ne putem apleca ca să strângem strugurii care au mai rămas.

Bunica care era cu noi în grădină ca să ne îndemne să lucrăm , ne tot zicea :

-”Hai să dăm zor că cine știe cum va fi vremea și dacă o să înceapă ploaia,nu mai putem să strângem toți strugurii” și continua să ne încurajeze.

-”Adunați și boabele de pe jos că așa se umple butoiul, bob -cu- bob .

Tata ,însă  mustuia  strugurii din lin ajutat de fratele mamei, Fănuțu, care tescuia vinul  ca să se scurgă și ultima picătură ,că aceea este cea mai dulce și taninul și culoarea de acolo vine ,din coajă.Umpleau butoaiele cu gălețile și turna vinul , printr-o pâlnie mare făcută dintr- o tărtăcuță ,luată chiar de pe gardul dinspre grădină ..(Și aveam de unde să alegem,pe toate gardurile erau atârnate  tărtăcuțe din care făceam pâlnii și căni cu care beam apă din Dunăre sau atunci când făceam baie la băile rusești o foloseam ca să scoatem apa din cazanul cu apă fierbinte).Un butoiaș ,mai mic ,tata îl făcea cu pelin din care ne dădea și nouă când se făcea vinul și ce  rămânea după tescuit prăștina o punea în vase la putrezit peste care punea două, trei, kilograme de zahăr pentru o nouă producție de  țuică ,nelipsită în cămară. Treaba celor care culegeam via se termina când adunăm toți strugurii din vie și trebuia să terminăm până se însera. În vie mai lăsăm câțiva  struguri, cei care erau doar ciuliți și  pe care îi mai lăsam să se coacă.Ne bucuram mult atunci când mai găseam struguri copți ,după ce se strângea toată via.

 Era un moment de bucurie pentru toți când terminam de cules .Se bucurau cei ai casei că am fost harnici și ne-a ajutat și anul acesta Dumnezeu să ne bucurăm de o recoltă bogată .Urma masa și răsfățul mamei pentru echipa harnică care am fost la strânsul viei. Vinul  era considerat aliment dacă se bea cu măsură. Pentru munca făcută, nimeni nu pleca acasă, cu mâna goală. Fiecare lua o sticlă cu must și câțiva struguri parfumați iar cei care veneau să ajute la cules pentru că nu aveau acasă vie ,primeau o găleată cu must și una cu struguri ,plata pentru ziua de muncă .Urmăream cu bucurie ce se întâmpla prin curtea noastră , toți eram ocupați și aveam treaba noastră. Noi, copiii eram fericiți că mai aveam o scăpare de la treaba prin curte și că nu mergeam la școală.Totul se strângea și se depozita în cămară sau în beciul pe care-l săpaseră ai mei , sub magazia de alimente, acolo unde se depozitau legumele. În vase pline cu nisip se puneu morcovi ,țelina se înfășura în ziare , iar butoaiele erau așezate la intrarea în cămară.Cepul era acoperit cu o gutuie galbenă cu puful încă pe ea ,ruptă din gutuiul din grădina noastră.Și lupta vinului care încă nu se limpezise,era ”tulburel” cum spunea mama,continua câteva săptămâni ,până stătea din fiert.Bun era după tata, atunci când dădea primul ger.Și , după ce trecea ceva timp ne trezeam cu tata cu o carafă de vin ca să-l gustăm.  Își turna din carafa plină cu vin, cam jumătate de pahar, ridica sus paharul ca să vadă în lumina zilei cum arăta. Îi citeam bucuria pe față,vinul era limpede, roșu, dulce acrișor și ușor sifonat. Era ușor după tata,adică băubil..!

Îl punea pe limbă și închidea ochii ca să simtă și să se bucure de aroma lui și ca un degustător de vinuri  îl plimba cu limba prin gură ,pe cerul gurii ,se bucura, dădea din cap,iar noi, copiii ,ne uitam fascinați la spectacolul pe care-l făcea .Și după ce bea tot din pahar, dându-l pe gât dintr-o dată, dădea verdictul vinului…

-”E bun,să fim sănătoși ca să-l putem bea”!

Și ne punea la fiecare câte un păhărel  și dădeam cioc cu părinții pentru sănătate .Toată săptămâna era degustarea vinului. În ziua aceea, cine trecea pe la noi ,mama îi servea cu un păhărel de vin scos atunci proaspăt din butoiașul din magazie.Vinul le deslega limbile și se încingeau vorbind, ba de una, ba de alta.Cică vecinii de la vale ,care intrau mai des în gura satului, aproape au terminat vinul ,au avut grijă să-l bea când era încă tulburel și cum vorbele nu se terminaseră, tata mai venea cu o sticlă .și atunci aducea și un vecin încă o sticlă să le gustăm și noi vinul. Si toamna era iubită de toți ”vorba ceea ..toamna se numără bobocii” .Intram în iarnă cu tot ce ne trebuia  în cămară , cocină , curnic și saivan. Părinții erau harnici și am fost învățați să facem la fel .Mama ne lăsa și să ne jucăm, dar atunci când aveau treabă prin grădină și curte nu eram săriți de la muncă.

Pentru mine toamna , acum ,dar și atunci a fost un anotimp spectaculos! Culesul viei ,a porumbului,pregătirea cămării și numai spun de spectacolul pe care -l făceau nunțile, unde eram nelipsită  alături de surorile, verișorii și prietenii noștri din mahala  unde urmăream ”de-a fir a păr” tot ce se întâmpla..

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.