PRIMA CĂLĂTORIE CU TRENUL

ȘI PIETRICICA-TALISMAN

Prima mea călătorie cu trenul a fost tot cu bunica Ioana.

De data asta plecam într-o vizită la fratele bunicii, în satul Cataloi. Era într-o zi de sărbătoare, hramul satului, pe 8 septembrie, de Sfânta Maria Mică.

Cu câteva zile înainte de hram, bunica a început pregătirile: hainele de sărbătoare, daruri pentru frate și cei ai casei lui, mâncare pentru cei râmași acasă, sfaturi și  lista cu treburi pentru cei ai casei cât era plecată.

Toți din casă erau doritori de plecare, dar mai ales unchiul Stefan care la timpul acela era tânăr și își dorea cel mai mult o plimbare în vederea distracției și de ce nu, poate lega o prietenie cu vreo fată din satul unchiului. Dar bunica a hotărât să mă ia pe mine motivând că eu nu am fost niciodată cu trenul.

Din acea clipă am început să mă gândesc. Cum o fi trenul? După unchiul, care încerca să mă sperie și poate  că așa renunț la vizită, trenul mergea cu o viteză mare de te da încolo și încoace pe bancă, scotea fum pe horn încât se făcea întuneric de ziceai că-i noapte, și când sună să anunțe o stație, trebuie să-ti pui mâinile la urechi că altfel surzeai. Și câte, câte., altele … doar, doar mă răzgândesc și se duce el în locul meu.

Totuși nu m-a lăsat să fiu atât de speriată și m-a învățat ce să fac ca să nu mi se întâmple toate cele. M-a sfătuit să mă duc pe malul Dunării  să caut o pietricică mică și netedă pe care să o iau cu mine.

–              Dar ai grijă să nu te vadă nimeni, mi-a spus unchiul. Când te urci în tren, o bagi în gură și o ții până ajungi în sat la unchiul. Dar aceasta pietricică s-o aduci înapoi pe malul Dunării, numai așa te poate ajuta.

Am făcut întocmai. M-am dus pe malul Dunării, am găsit pietricica și am pus-o în buzunarul bluzei cu care mergeam la hram.

Abia așteptam ziua în care eu și bunica plecam în vizită la rude.

În dimineața acelei zilei, ne-am gătit, am pregătit bagajele, bunica a dat ultimele sfaturi, ne-am luat rămas bun de la cei din casă și am plecat.

Eu eram fericită, dar în același timp speriată de cum va fi călătoria cu trenul. La plecare, unchiul a avut grijă să-mi șoptească la ureche să nu uit de pietricică.

Până la Tulcea mergeam cu vaporul. Altă teamă. Pentru că până la vaporul staționat în mijlocul Dunării mergeam cu barca și acolo se lăsa o scară până jos la barcă și urcam ușor pe vapor câte unul cu ajutorul marinarului de pe punte. Nu aveam ponton la vremea aceea.

Până să ajungem la tren mi se făcuse inima cât un purice de teamă ce îmi era. Înainte de a urca, am scos pietricica fără să mă vadă bunica și am băgat-o în gură așteptând să văd ce se întâmplă. Când a pornit trenul bunica și-a făcut cruce și, liniștită, privea pe fereastră peisajul pe lângă care treceam. Eu, însă, după ce a pornit trenul, am început să urmăresc să văd ce se întâmplă și, spre bucuria mea, am observat că trenul nu mă dădea de colo, colo pe bancă… și am mulțumit în gând unchiului pentru sfatul cu pietricica.

Dar încă stăteam speriată. Bunica, în schimb, era atât de liniștită, se uita curioasă și mă îndemna și pe mine  să privesc pe geam locurile frumoase pe unde treceam. Atunci s-a uitat la mine și a văzut că am un obraz umflat :

–              Tu ai în gură o bomboană? m-a întrebat…

Eu nu i-am spus nimic ca să nu cumva să treacă magia pietricelei. Dar bunica s-a speriat și m-a întrebat:

–              Te doare o măsea?

A pus îngrijorată mâna pe obrazul meu, a dat de ceva tare și când a apăsat, pietricica mi-a ieșit din gură.

Bunica a zâmbit și a înțeles că am fost păcălită de unchiul.

Probabil asta era o glumă pentru toți care făceau un lucru nou, pentru prima dată. Bunica însă nu s-a dat de gol că știa ce s-a întâmplat și mi-a spus să pun pietricica în buzunar pentru că are aceeași putere. Cred că a vrut să-mi întărească încrederea în talisman.

Am ajuns în Cataloi și la gară eram  așteptate de fratele bunicii, unchiul Ioniță, care s-a bucurat  tare  mult de venirea noastră. În casa  unchiului eram așteptați de toate rudele. Ne-am ospătat. Eu și verișorii mei din partea lui am ieșit în curte, pe maidanul din fața casei. Acolo mi-am făcut prieteni noi din copiii vecinilor unchiului Ioniță și ai mătușii Mărioara. …Și am început joaca!

Spre seară am plecat cu toții la bâlci. Eu nu mai văzusem oameni pe picioroange, leagăne, balansoare, vată de zahăr, turtă dulce, și toate acestea alături de draga mea bunică, verișorii și verișoarele pe care i-am cunoscut atunci și cu care mă împrietenisem. Cel mai mult m-am jucat cu Florica, fiica unchiului Fănel, cu Titi, băiatul mătușii Chița, care erau cam de vârsta mea și ne apropiaserăm mai mult.

Și spun acum, unde te simți mai bine decât între cei dragi?!… Și oamenii de atunci știau să te facă să te simți bine ca oaspete!… Iar eu am înțeles că este bine să crezi în puterea talismanului ca să poți depăși o teamă.

Cu drag… din amintirile mele din copilărie!