ALTFEL DE CADOURI DE LA COPII

Munca cu copiii este foarte frumoasă, dar de multe ori ea vine la pachet cu alte lucruri mai puțin plăcute atunci și nu atât de comice cum le povestesc acum.

Nu îmi mai amintesc de la cine și din ce loc mă procopseam cu „ei” sau cu „ea”.

Aveți răbdare că vă povestesc imediat. Și cred că știți, „cu răbdarea treci marea”. Chiar nu mai știu de unde am preluat această zicală, dar am folosit-o în activitatea mea de nenumărate ori, ca să-i încurajez pe copii să aștepte.

Așa că, dacă aveți răbdare o să vă povestesc despre ce este vorba.

Trăind între copii mă îmbolnăveam și eu de gripele obișnuite în fiecare toamnă și primăvară. Cu timpul mi-a prins bine, pentru că asta m-a imunizat și gripa nu mi-a mai dat târcoale deloc sau aproape deloc. Acesta era și sfatul doctorilor atunci, când mamele speriate de boala copilului, dădeau repede o fugă la cabinet pentru o răceală sau gripă luată de la grădiniță. În situația aceasta eram și eu când era fiica noastră bolnavă. Îngrijorare de mamă, nu-i așa? Cu toate că știam răspunsul doamnei doctor:

–              Dați-i acest siropel și duceți-l în colectiv pentru că unde s-a îmbolnăvit, tot acolo se vindecă.

Acum să nu credeți că-i aduceau la grădiniță cu temperatură mare sau alte simptome grave sau boli contagioase, dar când copilul se simțea mai bine și era doar o banală răceală, era adus în colectiv.

Problema vine acum că pe lângă răcelile, gripele și bolile copilăriei, mai erau și altele de care nu vă doresc să vă îmbolnăviți. Erau chiar neplăcute și rușinoase care apăreau de la o curățenie precară cum ar fi râia (scabia) și păduchii. Și culmea, se îmbolnăveau, mai bine zis se umpleau de ele, cei mai curați și îngrijiți copii din clasă și nu mă ocolea nici pe mine, vizita lor.

Acum mi-a venit în minte o întâmplare de la începutul activității mele. Mă detașasem cu postul la oraș și ajunsesem educatoare într-o grădiniță cunoscută din Tulcea, ba chiar în mijlocul urbei.

Așa că la începutul primăverii, când abia ieșisem din iarnă și ne bucuram de primele semne ale ei, am observat cum în timpul activităților copiii au început să se scarpine. La început câte unul, doi, iar după câteva zile aproape toți. Dacă la început se scărpinau mai pe ascuns după câteva zile chiar fără perdea: pe cap, pe față, pe picioare, își ridicau bluza, pe burtă. Culmea este că am început și eu să mă scarpin, însă mă mai abțineam, dar cu greu. Mi-am dat seama că nu este de joacă și am anunțat asistenta ca să-i vadă pe cei mici. Nu se mai puteau abține nici când era cineva străin în clasă. După consultul riguros, controlându-i în locurile cheie, mai ales pe burtică, printre degete, asistenta a dat verdictul, că aproape toți copiii au râie (scabia) și chiar dacă nu au încă toți sunt molipsiți. Și s-a uitat lung la mine și m-a întrebat:

–              Tu nu te scarpini? Nu, cum așa?

–              Așa bine, râia nu alege persoana, ba chiar o iau persoanele cele mai curate.

Mi-a lăsat o rețetă să o dau mamelor.

– Te sfătuiesc să o cumperi și tu ca s-o ai în casă.

Și a continuat dând din cap

–              Nu se știe niciodată!

Văzusem la copii cum arată râia și imediat ce a plecat asistenta din clasă, m-am dus într-un dormitor să văd dacă nu am și eu. Fără discuție o contactasem și eu. Primele semne apăruseră pe burtă.

De la serviciu m-am oprit la prima farmacie.

Mi se părea că toată lumea se uita la mine și, într-un fel, parcă mă simțeam vinovată. I-am arătat farmacistei rețeta, s-a uitat pe ea și a ridicat un colț de sprânceană în sus, fixându-mă în ochi, bănuitoare. Și aproape bâlbâindu-mă am spus că o iau pentru o familie de la țară. După cum mă înroșisem la față cred că s-a prins că este vorba de mine, dar văzându-mă tânără, bine îmbrăcată, mi-a dat chiar mai multe indicații și sfaturi, chipurile să le spun celor de la țară.

Acasă începusem să ne scărpinăm amândoi, și eu, dar și soțul, ba chiar ne ajutam unul pe celălalt.

–              Aici, aici la spate… și aici, și aici.

Din acea seară, am început tratamentul.

Dacă nu era vorba de râie, tratamentul era chiar plăcut. Ne dădeam cu o soluție albă pe tot corpul, pe față și nu ni se vedeau decât ochii.

Era totuși o treabă bună că eram doar noi doi și ne lecuiam mai ușor.

Ne-am înțeles să ascundem de cunoscuți, vecini, prieteni despre boala pe care am primit-o în dar de la copii.

În perioada aceea, grădinița a intrat în carantină așa că am avut destul timp să ne tratăm în voie, mai puțin soțul meu care era nevoit să meargă la serviciu. Oricum beneficia și el de tratamentul de noapte, mai mult preventiv.

După o săptămână de tratament am plecat la sat. Obișnuiam ca la sfârșitul săptămânii să mergem acasă la părinți să-i vedem. Ca să nu fie supărare mergeam o săptămână la ai mei, cealaltă la ai lui să-i vedem și să ne facem proviziile cu alimente sănătoase și ecologice din curte și grădină.

De data aceasta am plecat la satul soțului. De acasă am hotărât să nu le spunem despre pățania noastră.

A doua săptămână am mers din nou la ai lui. Parcă aveam o neliniște. Când am intrat în curte, nu mi-a venit crede ochilor. Toți din casă erau unși cu alifie albă, din cap până-n picioare. Ca și la noi, li se vedeau doar ochii. Soacra mea, care era o femeie curată, l-a bodogănit cât a putut pe socrul meu, că s-a molipsit de la „nespălații cu care lucra”. Erau muncitori zilieri. A mers la dispensar unde a anunțat că toți din casă se scarpină și așa a aflat că au râie. După ce a primit tratamentul, a început să dezinfecteze tot. A fiert cearceafurile, prosoapele și pijamalele în leșie. Când ne-a văzut că am intrat în curte ne-a ținut afară ca să nu ne molipsim de la ei și după ce ne-a umplut trăisteiele cu de toate, ne-a trimis repede acasă.

De-abia ne țineam ca să nu pufnim în râs, când știam cine sunt vinovații.

Și cu păduchii am pățit-o, chiar de mai multe ori.

Acum însă am să povestesc întâmplarea cea mai haioasă, De data aceasta, o să povestesc o întâmplare cu familia mea.

Ca să ajungem în satul meu, plecam întotdeauna sâmbăta cu vaporul. Era singurul mijloc de transport până acolo. Dormeam doar o noapte, iar a doua zi ne întorceam tot cu el acasă. Ne plăceau aceste vizite când mama ne aștepta cu o masă copioasă așa cum știa ea, iar seara, înainte de culcare, era obligatoriu ca fiecare să ne îmbăiem la baia rusească. Cazanul cu apă se încălzea la foc dinainte ca să aibă timp să se în fierbinte apa pe care o cărau cu gălețile de la Dunăre. Intram în baie câte doi, mama întotdeauna intra cu nepoții pe care-i freca și-i doftoricea, zicea ea. În baie aveam un pat de lemn pe care stăteam și cu o pâlnie din tărtăcuță aruncam din când în când apă pe pietrele fierbinți. Ieșeam de-acolo roșii și înfierbântați, mama ne dădea obligatoriu un păhărel de vin rece și după baie eram ca și noi. De aici- încolo începea pieptănatul.

Întâi o pieptăna pe fiica noastră, Oana. Îi plăcea să-i facă codițe așa cum ne făcea nouă. Era prima ei nepoată și o pieptăna cu un pieptene cu dinții subțiri și deși, cumpărat de la țiganii care veneau prin sat. Dintr-o dată, am văzut-o că se schimbă la față, se ridică repede, ia un ziar și începe să scoată din părul Oanei o grămadă de păduchi, unii mai mici, alții mai mari, care se plimbau nestingheriți pe ziar să vadă încotro s-o apuce. După ce a terminat cu pieptănatul, a adus o sticlă cu gaz și a uns-o pe tot capul după care a legat-o cu un batic în jurul capului ca un turban. M-a luat pe mine la rând, și nu degeaba. A găsit și la mine câțiva. Am avut și eu același tratament. În sfârșit a venit și rândul soțului meu, care se cam ferea, dar cu mama nu-i mergea.

După căutări destule, ce-i drept, în sfârșit a găsit unul, dar cel mai mare dintre toți. Cred că era șeful păduchilor. La fel ca și pe noi, l-a dat cu gaz, l-a îmbrobodit cu un batic în jurul capului și, după ce-am trecut de controlul mamei, ne-am amuzat cu toți. Așa legați la cap, zici că eram o familie de sultan.

A doua zi mama ne-a dat pieptenele, o sticluță cu gaz și turbanele cu care să ne legăm în fiecare seară. Și de-atunci pieptenele țigănesc nu lipsește din casa noastră.

Totuși pentru protecție mi-am făcut o tunsoare scurtă și modernă. Când mă gândesc acum, îmi stătea chiar bine. Culmea este că de-a doua zi am văzut că și alte mame au venit tunse și la fel de moderne ca mine.

Mă gândeam că și-au dorit o schimbare sau poate au pățit-o și ele ca mine, mai știi?

Și chiar nu știu ce s-a întâmplat atunci.

Ups, dar parcă mișcă ceva prin păr… Nu cumva?!!!