SUFLETE DE NOMAD

era Soarele

care trebuia să încălzească inimile triste…

Ilinca nu a mai fost la mare de doi ani. Ajunsă acolo nu se mai sătura

ce să privească. Și așa cum obișnuia întotdeauna când era la mare s-a

trezit dis-de-dimineață, ba chiar înaintea soarelui. Ca unul care se știa

admirat că este cel care dăruiește lumina și căldura, soarele încerca să

mai lungească așteptarea, se mai întindea leneș în patul auriu presărat

cu stele, deschidea un ochi, apoi pe celălalt, mai făcea câteva exerciții și

bucuros că a meritat toate acestea trimitea ca într-o ploaie aurie primele

raze de lumină pe pământ.

Ca și Ilinca, pe plajă mai erau și alți curioși, unii chiar curajoși ca să

intre în apa limpede și rece încă de la prima oră a dimineții. Printre ei

mai erau și cei care voiau să prindă o oră de somn până să vină căldura

și puhoiul de lume gălăgioasă cu copii, bagaje, căței, cărucioare și viață.

Ilinca a lăsat prosopul pe șezlongul așezat chiar pe malul mării și s-a

apropiat temătoare de apă. În dimineața aceea era curată și limpede

că dacă ar fi vrut se putea oglindi în valurile ei unduitoare și jucăușe.

A încercat apa doar cu degetele și înfiorată s-a tras înapoi. Atenția i-a

fost atrasă de o  scoică mare asemănătoare unui ghioc de ghicit. Era

unul mare cu dungi maronii și cu striații aurii. Ca în copilărie l-a pus la

ureche ca să asculte povestea lui și parcă fermecată a plecat cu gândul în

satul ei… se vedea copil alergând în urma căruțelor cu țigani alături de

prietenii ei și în urechi auzea tropotul cailor trăgând căruțele încărcate

cu puradei, ligheane, ceaune, cercei, inele, mărgele și o altă lume, față

de a lor.

Când prin sat se întâmpla să fie un eveniment mai altfel decât cele

obișnuite, Ilinca era mereu în gașca zgomotoasă. Se și vedea acum cum

alerga cu picioarele goale la deal sau la vale în cercetare ca să vadă ce

s-a mai întâmplat. Chiuiau pe la toate porțile ca să-i audă prietenii care

erau prin curți și încă nu aflaseră cine a mai venit, de unde se putea

face rost de o masă fără să își mai rupă din timpul de joacă ca să ajungă

acasă. Întotdeauna i-a plăcut să fie printre oameni: să-i privească ce

fac, ce vorbesc, cum se îmbracă. Crede totuși că nu era curioasă, ci mai

degrabă uimită. Știa că din asta învăța multe și era mai mereu între ei

și-i urmărea cum se purtau în anumite ocazii. Îi plăceau multe lucruri,

dar din tot ce vedea cel mai mult o fascinau caii albi, poveștile pe care

le auzea pe la porțile unde se așezau seara oamenii să se odihnească și să

mai vorbească despre ei (acum crede că era cea mai bună ascultătoare),

caravana cu filme și căruțele cu țigani… și cu ochii spre vremurile acelea

își amintește de primăverile când ajungeau țiganii cu căruțele și își

așezau corturile în satul lor. Venirea lor era ca o sărbătoare. Cu căruțele

încărcate și cu caii gătiți cu funde colorate și cordeluțe din piele împle-

tite și legate la hamuri și prin coama cailor făceau spectacolul zilei,

noutatea pe care și-o doreau.

Ilinca și prietenii ei abia așteptau venirea lor și urmăreau cum se

opreau pe la fiecare poartă și salutau în felul lor spectaculos. Bărbații

făceau o plecăciune cu pălăria până la pământ, dansau în fața celor de

față, le arătau marfa și îi chemau pe lângă căruțe să vadă ce au. Bulibașa

lor, care era cel în drept să recomande marfa, îi făcea semn unuia mai

tânăr să vină lângă el.

– Măi, Marco, ia vină încoa la mine și arătă-le românilor de aicea

ce marfă bună avem. Tânărul, fericit că a fost tocmai el ales, se apropia

mândru, arătându-și pieptul gol și mușchii puternici, ciocănind în vase

cu degetele și cu dinții încerca ca să vadă și cei prezenți cât de trainice

și ce alamă bună foloseau la făcutul vaselor.

– Vedeți, oameni buni, ce lucru de calitate facem! O să ne pomeniți

toată viața voastră, ba chiar și cei care rămân după voi, ce lucru bun vă

dăm. Hai, fiți primii care comandați, că avem multe obligații și în alte

părți. Nu știu cum o să le facem față și să ținem piept la toate. Putem

să facem și schimb de marfă că știm ce bune gospodine aveți. Ca să ne

ținem puterile avem și noi nevoie de lapte, pește, brânză, făină, mălai…

Ce ziceți ne tocmim, gospodarilor?

Tigăncile pe lângă ei își arătau podoabele, rochiile crețe colorate,

basmalele înflorate, cerceii lungi atârnați, șirurile de mărgele care le

împodobeau gâtul neted. Încercau și ele cum puteau să le ademenească

pe gospodinele cuminți și harnice care-și vedeau de treabă pe lângă

casele și copiii lor.

– Uite, Coană mare, și tu, cuconiță frumoasă, ce bine v-ar sta șirul

acesta de mărgele roșii de la gâtul meu și care-ți place matale, Coană

mare! Este ultimul, dar pot să ți-l dau chiar acuma, eu o să îmi cum-

păr altul în toamnă când plecăm iar prin alte locuri. Ehei… acum îmi

amintesc și de unde l-am cumpărat! Tocmai de pe malul Bosforului

acolo unde ne-am așezat corturile. Dacă-ai ști ce ochi dulci îmi făceau

bărbații care treceau pe lângă mine și ce zâmbre făceau femeile când ne

vedeau ce gătite eram noi, țigăncile. Cred că le-ar fi plăcut și lor să le

foșnească fustele crețe, iar cerceii să le ajungă până la umeri și gâtul să

fie astupat de șiruri de mărgele. Să știți de la mine, cuconițelor gospo-

dine, mie nu mi-a mișcat nimeni inima decât țiganul de colo, voinicul

ăla, cu mustăcioara neagră și cu ochii ca murele coapte. După care mă

omor și acum după atâta vreme. Ascultând-o cum povestea, câte o gos-

podină mai tânără care se visa și ea îmbrăcată ca ele, lăsa o vorbă mai pe

ascuns țigăncii că o să se înțeleagă ele altădată de cum fac ca să cumpere

podoabele pe care și le dorea.

Ilinca, atunci copilă, rămânea uimită la cât de bine se înțelegeau

între ei și doar din ochi. Se minuna de ce frumoase erau fetițele țigăn-

cușe și cum le sclipeau ochii-n cap de vesele și istețe ce erau. Îmbrăcate

în culori vesele, cozile împletite strâns și adunate într-un coc la spate,

cu funde prin păr, îmbrăcate în rochii cu câteva rânduri de volane la

poale, părul negru împletit în toate felurile și prin ele prinse flori de

câmp, cordeluțe colorate. Parcă o lua amețeala atunci când le privea

cum își mișcau șoldurile micuțe ca să fie admirate și cu ochii în toate

părțile ca să nu le scape nimic din ce se întâmpla. Chiar de a doua zi

după ce ceata de copii se aduna la locul stabilit începeau cercetările și

una-două dădeau o raită până acolo. Își găsiseră un mal mai înalt, ceva

mai departe de ei și se uitau spre corturile lor să vadă ce făceau, cum se

organizau.

Ilinca își amintește că se credea în altă lume sau era la un film adus

de caravană. Atâta culoare aducea viața lor și în viața ei. Unde te uitai

rochii colorate, fuste crețe, marame, pălării negre și mustăți. Nu știa

unde să se mai uite și oriunde își arunca privirea nu putea să-și i-a ochii

de acolo. Vorbeau tare, gesticulau, cântau, dansau și tot timpul era un

du-te-vino pe lângă focurile aprinse, acolo unde o țigancă bătrână meș

terea pe lângă focul încins. A  auzit cum o  voce groasă și răgușită îi

chema și pe ei la masa lor:

– Băi, voi de acolo! Veniți încoa, la masă cu noi!… și în timp ce

trebăluia cu pregătitul mesei înadins vorbea tare ca s-o audă și ceilalți:

Că uite, nu mă lasă inima să-i las acolo să se uite cum mâncăm noi că

poate le-o fi poftă și lor. Amuzată de șiretenia lor, Ilinca recunoștea că

abia așteptau invitația și, cum erau flămânzi, nu așteptau să fie chemați

a doua oară și chiar așa speriați cum erau primeau bucuroși invitația la

masă. Zici că erau la un film, râdeau cu gura până la urechi din orice,

vorbeau tare și se bucurau de tot, atâta bucurie simplă nu a mai văzut

până la ei. În ea se dădea o luptă în momentul acela, se gândea că ce

bine ar fi fost să se fi născut într-o șatră.

Din ziua aceea își făcuseră obiceiul să ajungă acolo când aproape

se pregăteau de masă, găsiseră și o tactică, puneau pe unul dintre ei la

pândă și când vedeau că se strângeau la corturi de pe unde era fiecare,

acela era semnul că se așezau la masă și așteptau să-i cheme la masa lor.

Cu timpul, Ilinca nu mai pleca spre corturi cu toată gașca de copii,

prietenii ei. O lua cu ea doar pe Ioana, prietena ei care nu-i ieșea din

vorbă, și se așezau în alt loc mai aproape de șatră. Pe ea o interesau și

alte lucruri decât mâncarea și se simțea mai altfel lângă șatră. Îi plă-

cea să le privească viața și mai ales pe țiganca bătrână. Era o femeie

micuță și subțire, de altfel doar fustele crețe o arătau mai acătării. Pe

cap avea o basma colorată legată în fundă pe creștetul capului. Avea

obrazul brăzdat de riduri adânci ca niște șanțuri săpate pe fața smochi-

nită. Ochii mari, verzi și întunecați spuneau multe despre ea. Când se

uita în jur și se nimerea să fii pe-acolo, uitătura ei trecea prin tine ca un

fior prelungit dacă zăbovea mai mult cu privirea. Ilinca o observa din

locul dosnic pe care și-l găsise și chiar de acolo simțea privirea și ochii

ciudați ai țigăncii, noaptea mai ales o vedea în vis. Cu toate acestea

cum se trezea abia aștepta să ajungă la ei. Nu pleca niciodată singură, ci

o lua cu ea și pe Ioana. Se așezau la locul pe care și-l găsiseră și de acolo

urmăreau ce fac.

Acolo în șatră fiecare avea viața lui. Bărbații lucrau ceaune, cazane

de rachiu, tigăi, ibrice, găleți pentru apă și băteau cu ciocanul în alama

pe care o prelucrau la foc. Pe lângă corturi, într-un loc bine ales, deasu-

pra unei pirostrii era un ceaun și în jurul lui se învârtea piranda bătrână

ajutată și de celelalte femei din șatră. Tinerele țigănci îmbrăcate ispiti-

tor în fuste și bluze colorate dădeau din șolduri în pași de dans prin fața

tinerilor țigani care trebăluiau pe lângă meșterii mai în vârstă de la care

învățau meșteșugul. Cu pălăriile pe cap, la bustul gol și cu mustăcioara

abia mijită de băiețandri, se uitau printre gene la țigăncușele tinere care

le făceau invitație printre gene cu ochii, cu corpul și cu zâmbetele. De

mâncarea șatrei răspundea Piranda. Și cum se apropia amiaza și toți

așteptau momentul mesei a strigat spre tinerele care le făceau ochi dulci

și se fâțâiau pe lângă ei unduindu-și șoldurile:

– Hăi, voi, țigăncilor! Vă pasă doar să vă arătați unduielile din buric

și șolduri, parcă nu mai știți și altceva! Mă lăsați aici lângă ceaun să

mă pârjolesc de căldură. Nu vă gândiți că sunt bătrână și mi-au scăzut

puterile și că amărâților care bat la ciocan de dimineață când nu se

sculaseră nici cocoșii și că toată ziua i-a bătut soarele-n cap și focul la

care lucrează li s-au lungit urechile de foame? Și aducându-și aminte de

tinerețea ei a spus cu voce mai blândă: Hai, veniți de mă ajutați! Tu,

Zemfira, curăță cartofii și ceapa, iar tu, Diamanta, ajută-mă să ridic

ceaunul. Mileva, mai adu niște găteje să mai întețesc focul, Zurca și

Anelka, începeți să așezați masa, vedeți să strălucească toate blidele și ce

mai e pe masă! Când totul este aranjat, tu, Mileva, îi chemi pe toți la

masă. A, și aduceți apă, prosoape, ligheane și turnați-le apă să se spele.

Și râzând le-a spus: După ce duceți mâncarea puteți să vă hliziți cât

vreți și să le faceți ochi dulci cui vă place.

La masă fiecare își știa locul. Mâncarea pentru toți, tot piranda era

cea care o împărțea. După ce mâncau se așezau pe pături și moțăiau la

umbra unei căruțe. Țiganca bătrână își trăgea sufletul după oboseala cu

făcutul și împărțitul mâncării trăgând cu sete dintr-o pipă și cu ochii

departe a privit-o lung pe fata pe care o urmărea de ceva zile. În ziua

aceea a  trimis o  copiliță din șatră să o  invite pe ea și prietena ei să

vină în șatră. Așa a ajuns la masa lor. Ilinca s-a simțit înfiorată când

țiganca a măsurat-o din ochi o bună bucată de vreme și gânditoare i-a

făcut semn să se apropie de ea. Cu pași nesiguri, Ilinca s-a apropiat de

țigancă. Se simțea amețită și parcă îi fugea pământul de sub picioare

când s-a uitat țiganca la ea.

– Cum te cheamă hăi, fată?

– Ilinca, mătușă…

– Ai un nume frumos și ți se potrivește a spus bătrâna țigancă. Ia dă

mâna încoa! Nu aia, dă mâna stângă, cea de la inimă.

Ilinca se uita la contrastul dintre mâna ei netedă și la mâna ridată

a bătrânei țigănci și culmea se simțea bine… Din mâna țigăncii simțea

cum i se revărsa un șuvoi de energie care o liniștea.

– Să știi, Ilinca, că ai să ajungi departe. Uită-te la linia asta care

pornește de la încheietura mâinii, o vezi? Ea arată că o să ai o viață

lungă, linia este dreaptă și neîntreruptă până aproape când se termină.

Linia întreruptă e semn că mai încolo o să ai o cumpănă mare, dar ai

să treci peste ea. Era aproape de ea și parcă plutea când a început să

o sfredelească cu privirea. O să ai noroc la toate și o mare iubire cum

rar se mai întâlnesc în zilele astea. Trage și o carte… A, ce bine, este un

joker. El este. Hai, mai trage o carte, asta ești tu. Îți cade bine. O să fii

o doamnă văzută și soarta ta este bună. S-a uitat adânc la ea și i-a spus:

Tu semeni cu noi, țiganii, ai suflet de nomad și cred că ai în tine o mare

putere, altfel decât ceilalți oameni. Ai să ajungi departe și ai să fii iubită

de toată lumea.

Abia după mulți ani, Ilinca s-a gândit la ce i-a zis țiganca… că are

sufletul nomad și chiar semăna cu ei… I-a spus adevărat. Așa este ea,

chiar dacă nu își făcea bagajele să plece acolo unde-i dicta sufletul, de

cele mai multe ori se ducea doar cu gândul prin locuri necunoscute…

Acum era pe malul unei ape, nu peste mult timp era într-o șatră cu care

călătorea zile și nopți prin munți înalți cu crestele până la cer și acope-

riți de zăpadă ca niște căciuli… de-acolo pleca în alte locuri. Călătorea

pe întinderi de nisip cât vedeai cu ochii și când își dorea o mică oază de

răcoare tot căruța era umbrela lor. De-acolo ajungeau prin orașe mari

cu oameni care vorbeau toate graiurile și totuși se înțelegeau din ochi și

cu inimile vorbeau aceeași limbă. A călătorit cu vapoarele pe mări ca să

ajungă în locurile pe care voiau să le vadă, au făcut popasuri prin orașe

mari și unde se bucurau de admirația celor care treceau pe lângă grupul

lor colorat cu bărbați și femei care știau să trăiască cu adevărat. Ilinca

știa că toate acestea le simțea de când i-a prezis țiganca că are suflet de

nomad.

În unele dimineți se juca cu cărțile. Avea pachetul ei de cărți pe care

și-l cumpărase dintr-un magazin vechi de antichități. I-a plăcut cum

vânzătoarea, după ce a măsurat-o din cap până în picioare, i-a spus că

acele cărți din pachet sunt fermecate și că erau pregătite pentru ea.

– Uite, au încă praf pe ele de când te așteaptă pe raft. Când ai să

deschizi pachetul ai să ghicești adevărat despre fiecare. Astea sunt fer-

mecate, să știi! Au fost aduse aici de o țigancă bătrână și care mi-a spus

că o să vină să le cumpere o femeie tânără cu ochi verzi.

– Ai să știi că este ea și doar ei să le dai! M-ai înțeles, măi femeie.

Numai ei o să-i arate adevărul când o să ghicească, să știi că m-au spe-

riat vocea și cuvintele ei…

Ilinca se gândea că așa era cum spusese vânzătoarea. În liniștea dimi-

neții, când ceilalți din casă încă dormeau, ea pregătea micul dejun,

nu înainte de a face o cafea… Atunci era timpul ei când erau doar ea,

cafeaua și putea să vorbească „ea cu ea” în liniște. Curioasă, se uita prin

ceașca de cafea sau chiar deschidea cărțile. Cărțile ieșeau bune mereu.

Știa că în toate gândurile ei, era el, băiatul cu ochii verzi și zâmbetul

cald, iar acum omul ei de o viață!

Întotdeauna i-a ieșit adevărul în cafea și în cărți. Chiar și la prima

cafea pe care au băut-o împreună i-a căzut că peste cinci puncte (zile,

luni, ani) o să fie împreună și un elefant alb mare care însemna viață

lungă și ani frumoși alături. Era una din diminețile acelea în care stătea

de vorbă cu ea, cotrobăind prin lumea dinăuntrul ei și gândindu-se la

viața sa. Cu gândurile departe când și când mai sorbea o gură de cafea

și se lăsa dusă acolo, mulțumind Domnului pentru familia ei și pentru

stâlpul puternic care o ținea să nu se clatine… a trezit-o din gânduri

o voce caldă pe care o auzea în fiecare dimineață de 47 de ani: Bună

dimineața, soarele meu! Salutul, îmbrățișarea sinceră și privirea caldă că

o vede… toate au făcut să se simtă întotdeauna ca un soare. Și poate de

aceea călătorea cu gândul prin toate locurile și timpurile… era Soarele

care trebuia să încălzească inimile triste…