LOGOFĂT LA „CURTEA BABEI ILEANA”
Ca să vă spun așa, mi-a plăcut cum într-o perioadă din viața ei baba Ileana și-a lăsat destinul în mâinile mele.
Ajunsese să se vorbească despre mine în sat că învăț bine și că nimeni nu citește la biserică mai frumos, mai clar și tare ca mine, de se auzea până în fundul bisericii. După ce mi se dusese vorba prin sat, m-am trezit într-o zi, în vacanța de vară, că mă caută baba Ileana, mama lui nea Dumitru, vecinul nostru, să o ajut să-i scrie o scrisoare fiicei ei, Varvara, care nu locuia în sat cu ea.
Baba Ileana era o femeie subțire și înaltă, de unde i se trăgea și porecla Ileana Lunga. De felul ei, era o femeie mai tăcută, nu prea intra în vorbă cu toată lumea. Avea copii mai mulți, trăia în sărăcie și asta o făcuse să se închidă în ea.
În ziua aceea a venit la noi și i-a spus mamei, fără ocoli-șuri, să mă lase să o ajut să-i scrie fiicei ei, Varvara, o scrisoare pe motiv că pe ea o cam lăsaseră ochii. Cu timpul am aflat că de fapt baba Ileana nu știa să scrie.
Îmi amintesc că era o zi de vară frumoasă și călduroasă, așa pe la amiază, când a venit și ne-am așezat pe prispa casei, unde era mai răcoare și am început să scriu ce-mi dicta baba Ileana.
„Dragă Varvară,
Să știi că eu sunt sănătoasă ceea ce îți doresc și ție la fel.”
Printre rândurile dictate de baba Ileana care mă lăsa să îmi arăt și eu micul talent mai puneam și de la mine câte ceva.
„Aici timpul este frumos și vară. Este așa cum îți place ție.
Caisul din fundul grădinii e plin de caise și piersicului se rup crengile de încărcat ce este.”
Și continuam cuvintele mătușii…
„Dumitru este bine, s-a căsătorit cu Maria, fata babei Marița. E mai mare ca el, dar mă bucur că și-a găsit și băiatul ăsta rostul într-o curte de oameni gospodari.”
…Și iar în cuvintele mele…
„Tușa Maria este foarte frumoasă și îl iubește mult pe nea Dumitru așa să știi, tanti Varvara”.
…Și din nou mai scriam ce spunea baba Ileana: „Mamă, eu am început să îmbătrânesc. Cel mai mult mă dor picioarele. Aveți grijă de voi și mai veniți pe acasă, că nu se știe cât mai trăiesc, că sunt bătrână, mamă!”
Eu nu puteam să pierd această ocazie de a-mi arăta meșteșugul în ale scrisului, parcă mă zgâriă limba să nu adaug câteva cuvinte și de la mine.
„Să știi, tanti Varvara, că după mine, baba Ileana e cam slabă, cred că nu are cu cine să se îndemne la masă. I-ar trebui și o pereche de papuci pentru că cei cu care este încălțată sunt cam roși, dar mai ales i-ar trebui o pereche de ochelari, că nu mai vede aproape de loc.”
Cu timpul, mătușa mă lăsa să scriu ce voiam eu.
Începutul scrisorii era mereu al ei, dar întotdeauna își în-cheia scrisoarea așa:
„Mama ta, Ileana.”
Și imediat sub ea mă semnam eu.
„Angelica”.
După ce terminam de scris scrisoarea, o citeam cu voce tare, ea dădea din cap a aprobare și mă privea admirativ.
Drept plată pentru munca mea, mătușa Ileana scotea de la sân un măr mare roșu și frumos sau ce găsea prin grădină atunci, niște zarzări, caise sau câteva oușoare strânse atunci din cuibarul găinilor.
Și nu-i așa?! În acele vremuri nu așteptai să fii plătit în bani. Atunci plata erau dragostea și bunătatea!