Zbor cu peripeții imaginare…

Zbor cu peripeții imaginare…

Detectivul din avion !
Din grupul celor care făcuseră pelerinajul la Mormântul Sfânt se remarca de la o poștă un cuplu de tineri abia căsătoriți. Erau agreați de tot grupul mai în vârstă… făceau o pată de culoare între acei oameni… Pe lângă tinerețe erau haioși tare chiar și fizic.. Ea o minionă cu părul roșcat și cu ochii albaștri și parcă ireali, mari și pregătiți de o ploaie de vară în orice clipă. Că era veselă ,o dădeau de gol zâmbetul și râsul care se pornea în cascade neașteptat… nu aveai cum să nu râzi când o auzeai… Avea un râs gâlgâit și pornit din adâncul ei… partea cea mai tare era că i se vedeau doi dinți mari din față mai lați decât ceilalți drepți ca doi soldați de strajă… și asta înveselea pe oricine…
El, Radu, era un tânăr prezentabil și mai înalt ca ea ,cu niște ochi de culoarea murei coapte și cu părul negru și cârlionțat bucle, bucle. Era un cuplu frumos și le stătea bine împreună.
Nimeni în afară de el nu știa că Ileana era o fricoasă! Putea să-și ascundă bine această parte a ei, jucând rolul de fată veselă…În lume putea să salveze aparențele, dar când era împreună cu Radu, recunoștea asta.
Pentru orice lucru pe care-l făcea, desfăcea firul în patru dacă nu și în mai multe ,mai ales când făcea o ieșire din țară cu avionul. Atunci zici că intra pe pilot automat și până aproape de ziua când avea loc evenimentul, imaginația ei o lua la vale bine de tot… cu toate că nu voia să se întâmple asta nu găsea nicio cale s-o oprească în loc. Și chiar așa fricoasă cum era, avea bunul -simț să nu le strice inima celor apropiați… De la frică i se trăsese râsul acela gâlgâit. Ca să mascheze teama!
Când intra într-o astfel de stare își fereca inima cu o sută de lacăte ca să nu iasă nimic afară din teama ei… Era ceva cu care se obișnuise cu timpul, dar până în momentul când trebuia să plece undeva și mai ales în altă țară cu avionul se perpelea ca pe jar și prin minte îi treceau tot felul de scenarii în care ar putea să ajungă.
Le lua pe rând la analizat în ordinea pericolului:
Dacă se prăbușea sau era deturnat avionul sau și mai rău să fie luați ostatici și cereau sume de bani ca să fie eliberați Dar dacă un stol de păsări se ciocnea de avion și în final se prăbușea și speriată închidea ochii la câte altele îi treceau prin minte ca pe bandă. Ce o mai liniștea până la eveniment era că tot ea găsea și soluțiile salvatoare pentru orice frică pe care o crea mintea ei… Și prin fața ochilor ….ba că-I ajuta un înger sau când aproape să cadă avionul se redresa din senin parcă ajutat de o forță și la fel ca în povești întotdeauna se termina cu bine… Culmea era că toate spaimele prin care trecea se întâmplau până decola avionul. Când ajungea sus printre norii albi ca prin minune se liniștea și începea să-i studieze pe cei din avion.
Abia aștepta asta și începea cu cei de lângă ea, imediat ce terminau stewardesele cu informațiile de salvare. Ileana se asigura mai întâi dacă centura era bine prinsă și ca să-și dea încredere și pentru liniștea ei o deschidea o dată și încă o data să se convingă că nu e defectă, și își mai arunca ochii și la jumătatea avionului pe aripa unde ar fi trebuit să ajungă în caz ”de” și să se convingă că este bine, iar după ce termină cu toate treburile tehnice se întorcea spre Radu, de la care se încărca cu liniștea și seninătatea din ochii lui și care prin toate gesturile îi spunea:
– Vezi ,sunt aici lângă tine, să nu ai nicio grijă !
Și după asta o încerca un fel de nepăsare, sigură că totul era în ordine.
Cu nasul lipit de hubloul avionului, liniștită și curioasă, urmărea norii care se mișcau liberi de colo -acolo într-un dans cochet și spectaculos… Culoarea lor, de la un alb de zăpadă până la albastrul sineliu, îi atrăgea ca un magnet privirile, însă simțurile erau treze și spre hohotul de râs al tinerilor de-alături care se bucurau așa în felul lor. Punctul maxim al fricii era până în momentul când ajungeau stewardesele cu gustarea… Ileana se mira unde dispăruse frica. Parcă nici nu existase vreodată și călătorise ceva împreună și ca să -l parafrazeze pe Radu care spunea întotdeauna când plecau într-o călătorie și mai ales cu avionul:
– „Neam de neamul meu și-al tău n-au ajuns prin locurile unde am ajuns noi și mai ales în locurile sfinte”!
De fapt, acum era prima vizită și primul pelerinaj în Israel, la Mormântul Sfânt. Încă de la începutul căsătoriei lor și-au propus să călătorească și odată și odată să ajungă la Mormântul sfânt… nu știa dacă o să reușească să-și depășească teama și tot amâna găsind motive… ba că nu aveau destui bani, că mai aveau ceva de făcut prin casă, să mai termine un curs, poate reușeau să cumpere o mașină…și motive se găsesc multe atunci când își ”băga cineva coada”…
Ileana își amintea cum într-o seară spre primăvară erau în foaierul teatrului și în așteptarea spectacolului obișnuitul zumzet și vânzoleala de colo – colo, ba să mai salute o prietenă pe care nu o mai văzuse de multă vreme ,ba să mai îmbrățișeze o fostă colegă ,se plimba printre oameni salutând pe câte cineva, când a auzit că o strigă cineva…
– Ce faci, Ileana?
S-a întors uimită spre locul de unde și -a auzit numele și a văzut o fostă profesoară de liceu care s-a bucurat s-o vadă și repede i-a spus că au reușit să prindă bilete pentru o excursie în Israel la Mormântul Sfânt…
-Nu mergeți și voi, Ileana? Au mai rămas două locuri…
Luată pe nepregătite și rușinată s-o refuze pe profesoara cu care se avusese tare bine i-a spus lui Radu că în două săptămâni este o plecare în pelerinaj în tara Sfântă și că mai sunt două locuri ca să se completeze grupul. Atât i-a trebuit lui Radu, care fără să mai stea pe gânduri a și plecat la biserica de peste drum unde se făceau înscrierile. Ileana i-a văzut ochii cum o învăluiau cu dragoste, că i se îndeplinea dorința… să meargă pe urmele Mântuitorului.
Și-a alungat gândurile despre cum se hotărâseră să ajungă la Mormântul Sfânt și
cu biletele în mână s-au urcat în avion pe rândul unde aveau locurile.
Dintr-o privire a văzut că locul de la fereastră era liber, acolo unde -i plăcea să stea de obicei și aștepta cu nerăbdare cine venea pe acel loc. Se gândea în sinea ei că poate era o persoană drăguță ca să schimbe locurile… Abia își terminase gândul că a ajuns lângă scaunul lor un domn care s-a uitat la locul de la fereastră a cerut voie politicos, dar cu o privire rece, dacă poate să treacă la locul său
May? (Se poate)
Cum era și normal i-a făcut loc. După câteva minute stewardesa a anunțat ca să se pună centurile și urarea de zbor lin în toate limbile. Așa cum se obișnuia a urmat rutina decolării avionului și asta a dat startul la imaginație, Ilenei.
Cu coada ochiului urmărea pe domnul de lângă ea, bineînțeles prea insistent și ca să se astâmpere cât de cât primea din partea lui Radu câte-un ghiont discret ca să se mai adune cumva. Și chiar cu semnalele cam agresive din partea lui, gândurile ei mergeau mai departe și își spunea doar ei:
” Pare că este rus ori german, dar dacă este american” și își continua gândurile:
– Domnul de lângă mine mi se pare dubios, iar ochii nu-mi spun nimic și răceala lui ? Zici că stau lângă un aisberg. Adevărul că și ea îi transmitea neliniște vecinului pentru că a văzut cum își mușca buzele și că a început să-i curgă broboane de sudoare pe frunte.
Ileana continua dialogul cu ea” cred că este terorist”. Și speriată de gândul care-i trecuse prin minte, s-a întors spre soțul ei și i-a șoptit la ureche:
– Radule, avem un terorist lângă noi, vezi poate reușești să-i dai de știre stewardesei, ai grijă să nu te vadă el. Când a văzut că Ileana este atât de prinsă în demascarea teroristului a început de data asta cu artileria grea (ciupiturile) ca să o mai liniștească și s-o trezească de-a binelea.
Pentru un timp cred că au ajutat- o, durerea i-a alungat gândurile fantastice despre terorist.
Când au început să se servească gustările Radu i-a comandat și un pahar cu vin roșu, gândindu-se că poate așa îi veneau mai repede boii acasă. Ileana era cu gândurile spre cel pe care-l studia …a văzut cum a refuzat politicos mâncarea .Nu s-a oprit aici, ci a mers și mai departe cu amplificatul fricii și a scos un Și-a aruncat ochii și spre” studiat”, dar a refuzat politicos mâncarea. Nu s-a oprit numai la refuzat ci a mers și mai departe cu amplificatul fricii și a scos un laptop pe care-l avea jos la picioare și l-a instalat… Imediat pe ecranul laptopului au început să intre imagini cu avioane care se prăbușeau, oameni îngroziți, avioane deturnate. Socotea în gând deasupra cărei țări erau și stewardesele parcă îi citeau gândurile. Se auzea la microfon anunțul că erau deasupra Turciei și ca să nu se ridice nimeni de pe scaune. Urmărea pe domnul de lângă ea nu prea insistent pentru că era dezaprobată discret Radu și care îi făcea semne să se astâmpere. Se jena de el, dar își continua activitatea de detectiv fără să mai lase ca să se vadă pe față prea mult din teama ei. În gând încerca să clarifice de ce naționalitate este și îi treceau prin minte tot felul de prezumții: ba că este rus, german, american. Chiar de orice națiune ar fi fost i se părea dubios. O privea și el din când în când, cred că starea ei îi amplifica temerile pentru că a văzut că își mușca buzele și a început să-i curgă broboane pe față. Chiar și așa continuă să-l observe. Și s-a întors din nou spre soțul ei șoptindu-i discret la ureche:
– Radule, eu continuu să cred că este terorist… și socotea deasupra cărei țări erau… dar gândurile nu o lăsau în pace:
– Ăsta cred că este un sinucigaș și cu el ne ia pe toți… atunci pe loc inima i s-a îmbunat și din clipa aceea nu se mai gândea la ea.
În avion erau mulți tineri, copii care plângeau că-i dureau urechile de la presiunea atmosferică… a văzut cum Radu o ocrotea cu ochii lui negri și calzi, se gândea că mai încă atâtea de făcut împreună că au viața în față și atâtea planuri, dar urmărea atentă ce se mai întâmplă.
Stewardesele vesele cu fețele într-un zâmbet de încurajare, treceau de la un scaun la altul aducând cafele și bere. Când au ajuns la rândul lor i-au întrebat dacă mai doresc ceva și atunci l-a auzit pe prezumtivul, neamț, american, rus, cu un zâmbet cald cum a cerut într-o engleză curată că dorește un pahar cu vin roșu.
Și n-o să credeți, nu a gustat din pahar până nu a închinat paharul în fața Ilenei cu un Luck (noroc ) și un zâmbet larg pe față de zici că era miere pură. Nu după mult timp stewardesa a anunțat că au ajuns deasupra României și să se pregătească de aterizare. Abia atunci inima i-a venit la loc, iar domnul blond a strâns calculatorul și se uita spre ei fericit. Avionul a început să coboare fără aproape ca să se simtă și au aterizat pe pistă în aplauzele tuturor. La fel ca și ei, vecinul a aplaudat și la plecare i-a salutat în limba noastră:
– Bonasera, doamna și domnule!
Când a auzit salutul românesc, chiar pocit, Ileana a început să aplaude că nu se mai oprea, chiar dacă ceilalți uitaseră de aplauze bucuroși să ajungă la bagaje și să plece mai repede acasă.
Și atunci a înțeles că omul de lângă ei nu era nici terorist, nici musulman nici sinucigaș, era un om oarecare ca și ea un om care se temea de înălțime.
Și pentru că Ileana tot pomenit în câteva rânduri cuvântul terorist, eu cea care v-am povestit această întâmplare cred că mintea ei era terorista care derula scenariile ca pe bandă…
Dar altfel cum ați fi aflat întâmplarea cu detectivul din avion?

Brs_0980

Articole similare

BUNICA IOANA ȘI FIRELE NEVĂZUTE ALE IUBIRII Anul trecut, prin luna octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, am plecat la sat ca să-l conducem pe ultimul drum pe unchiul Ștefan, fratele mamei. Dacă moartea unchiului nu ar fi fost un moment trist, ar fi semănat cu o întâlnire ca altădată, când ne adunam toată familia, de la mic la mare, în curtea bunicii. Și în ziua aceea ne strânseserăm aproape toți. Numai că acum se adunaseră și prietenii, vecinii, bătrânii, ba și tinerii care mai rămăseseră în sat. Veneau în grupuri de câte doi, trei, după cât de bine se aveau între ei, ba de la Vale sau de la Deal, îmbrăcați în haine negre mai ales femeile care, pe lângă hainele negre, erau acoperite pe cap cu batice tinerele și cu gearuri de culoare neagră femeile în vârstă. Mergeau încet, ba mai oprindu-se pe la o poartă să-i aștepte pe Moș Vasile și pe Baba Maria sau pe alți bătrâni prieteni vechi de familie. În drumul spre casa răposatului își aminteau despre el că a fost un om bun și săritor la nevoile celorlalți. Îsi aminteau și din tinerețile lui că era aprig când se supăra, dar altfel era un om „pâinea lui Dumnezeu”. – Păi nu-ti amintești, măi Vasile, cum era și nea Ghiță, tatăl lui? „Așchia nu sare departe de tăietor”, așa era și Ștefan, se aprindea ca un foc de paie și la fel de repede se stingea. Răposata mamă-sa, baba Ioana, era o femeie blândă și cu mâinile ei a lecuit atâția copii. Mergeau încet oprindu-se din când în când să mai aștepte pe câte cineva. Știau că acela era ultimul lui drum și voiau să-l conducă fără grabă. Își aminteau de tinerețile lor, dar și de cei care s-au dus. Timpul era frumos și toamna se făcea încă simțită. Aerul era parfumat cu arome înțepătore de la vinul încă nestat din fiert, gutuile încă cu puful pe ele atârnau de crengile deja desfrunzite și parcă nu-și mai găseau locul acolo. Prin bolta de viță de vie ciorchinii brumării așteptau să fie culeși, iar pe gardul de la intrarea în grădină atârnau tărtăcuțele pestrițe tocmai bune ca să fie făcute pâlnii pentru pus vinul în butoaie. Eram în curtea bunicii și parcă mă vedeam copila de-atunci. Mi-am aruncat ochii spre drum și am văzut cum veneau în grupuri vecinii, prietenii și rudele îndoliate ca să-l conducă pe ultimul drum pe unchiul nostru, fratele, tatăl verișorilor noștri și bunicul nepoților. Cu o săptămână în urmă, când am fost acasă la ai mei, am trecut și pe la el ca să-l văd. Era de nerecunoscut. Refuza să mănânce și slăbise mult. Era lucid și am stat de vorbă cu el mai mult. Mi-a spus că vrea să moară ca să fie împreună cu soția lui, Tudorița, fără de care nu mai poate să trăiască. Am plâns amândoi. Știam că orice i-aș fi spus nu-l întorceam de la ce își pusese în gând. Când ne-am despărțit am știut că-l vedeam pentru ultima dată. Și iată-mă după numai o săptămână, eram din nou la el, dar de data asta ca să-l conducem acolo unde-și dorea cel mai mult… În camera unde se pregăteau cele trebuincioase pentru înmormântare, am văzut într-un cui atârnat bastonul bunicii pe care-l folosea și unchiul, dar numai prin curte, atunci când nu era văzut de nimeni pentru că nu-i plăcea să știe lumea că este nevolnic. Parcă trăiam un vis! Eram între oameni, dar nu eram acolo… zumzetul, poveștile din viața și copilăria unchiului: – Îți amintești, Ioano, când Fănel a adus-o pe Tudorița acasă? Doamne, ce se mai iubeau! a spus una din vecine. Dusă pe gânduri ascultam și cu ochii vedeam întâmplări de atunci și chiar nu știu de unde și până unde mi-a venit această amintire, mă gândesc că poate moartea unchiului a făcut legătura cu moartea bunicii. Plecasem de ceva vreme de acasă, din satul unde eram educatoare. Într-un fel, am fost nevoită să fac asta și să merg la oraș, acolo unde își începuse serviciul soțul meu. Mama a fost cea care m-a încurajat să plec, deși tot ea a fost cea care a dorit mult să fiu educatoare în sat. Mirată, mă uitam la mama cum de mă îndeamnă să las satul unde îmi începusem activitatea. Ca să mă convingă că este alegerea cea mai bună mi-a spus: – Crezi, mamă, că te-aș îndemna să faci asta, după cât mi-am dorit atât să vii in sat educatoare? Dar acum e altceva, fată! Ești măritată și să știi de la mine că o pereche de tineri și mai ales la începutul căsătoriei este bine să fie împreună, să se cunoască și să crească ca o pâine bună de la plămadă până la coacere. Așa că m-am luat după mama, am făcut cerere la Inspectoratul Școlar și am fost detașată la o grădiniță din oraș. Adevărul este că mi-a părut rău să plec din sat. Mă atașasem de copiii din satul unde am crescut și eu. Însă m-am putut rupe cumva mai ușor, pentru că generația pe care o lăsam în toamna următoare mergea la școală. Cel mai greu mi-a fost să mă despart de bunica Ioana. Mă întâlneam cu ea în fiecare zi după ce terminam orele. Mâncam împreună și după masă stăteam la vorbă amândouă până târziu. Vorbeam cu ea despre orice și tot ce-mi spunea mă liniștea. În ultimul timp, căutam un moment potrivit ca să-i zic de plecarea mea. Ocazia a venit când nici nu mă așteptam. Într-una din zile, eram la masă ca în fiecare zi după ce îmi terminasem orele. Mi-a luat mult timp ca să-mi fac curaj și să-i spun că o să plec la Tulcea cu serviciul. Am crezut că o să se sperie, dar bunica, cu voce calmă, m-a încurajat: – Nu-i nimic, draga bunicii! Lasă-mă pe mine, tu du-te unde crezi că îți este mai bine. Să știi că fiecare pui are zborul lui. Și liniștită după încrederea pe care mi-a dat-o, am plecat acolo unde îmi era locul, lângă soțul meu. Orașul ne-a deschis alte oportunități față de sat. Imediat ce am ajuns la oraș am primit prin serviciul soțului un apartament nou. Ne-am bucurat ca niște copii. Aveam casa noastră și chiar dacă dormeam pe saltea, încă nu aveam pat, și la lumina unei lanterne pe baterie (pe care o păstrăm și acum ca pe un obiect de suflet) eram atât de fericiți că nu-mi găsesc cuvintele ca să arăt bucuria pe care o trăiam. Ce mai, intraserăm în viața orașului! Ne făcuserăm prieteni noi, ne plimbam pe faleza Dunării, ne vizitau și le răspundeam la vizită. La două săptămâni mergeam acasă, de unde ne făceam provizii. De fiecare dată când ajungeam acolo, treceam și pe la bunica. Vedeam că mai îmbătrânise de când am plecat de acasă. Era mai reținută chiar și față de mine. Ca să spun drept, nouă orașul ne pria și ne-a deschis drumul spre altă viață. În grădinița unde lucram erau mai multe colective de copii și lucram pe grupe de vârstă. Trebuia să lupți ca să fii în grația părinților, a copiilor, dar și a colectivului de educatoare. De asta nu-mi era frică, știam că eram iubită de copii și părinți, iar între noi, colegele, era o întrecere și o luptă ca să-ți păstrezi locul de frunte pe care ți-l câștigaseși… Ca familie, ne mergea bine, ne iubeam și așteptam să fim părinți. Și în una din zilele de vară, a lunii iulie, călduroasă, chiar caniculară ajunseserăm fericiții părinți ai unei fetițe. Nu am stat prea mult să ne gândim la ce nume să-i dăm și am strigat-o pe nume, Ioana, după numele bunicii și al tatălui meu. Eram atât de fericiți de zici că trăiam într-o poveste. Când Oana (așa o răsfățam) avea aproape trei luni, am început să o visez tot mai des pe bunica Ioana. Îmi apărea în vis în tot felul de împrejurări: când era veselă prin curte certând în felul ei un pui mai zburdalnic care se depărtase de mama lui sau eram cu ea prin grădină arătându-mi câte ceva așa cum făcea când Dunărea era agitată sau norii erau prea jos. Seară de seară o aveam în vizită pe bunica. În una din seri mi-a apărut în vis tristă tare. Era la ea acasă. Stătea rezemată de poartă și se uita lung când la deal, când la vale. Mi-am dat seama că aștepta pe cineva. În vis am întrebat-o: – Tu ce faci, bunică? – Ce să fac, fată dragă? Aștept să vină vaporul de la Tulcea, că poate vii și tu cu el. Tare te-am dorit, fată! Vreau să te văd și să-ți țin puiul în brațe așa cum te țineam și pe tine. Vreau să o legăn, să o miros, să-i pun mâna pe cap ca să fie apărată de toate relele din lumea asta, care nu mai este ca cea dinainte. M-am trezit speriată și cum era sâmbătă, am pregătit câte ceva pentru fiecare și am plecat la sat. Eram agitată și parcă nu îmi mai găseam locul nicăieri. Parcă nu mai voiam să plec și imediat îmi venea să zbor ca să ajung mai repede la ea. Luptele se dădeau doar în mine. În ziua hotărâtă am plecat la vapor și de-acolo spre sat. Nu știu cum am ajuns la bunica, dar când aproape să ajung în fața porții mi se muiaseră picioarele, am deschis portița, era la fel ca înainte prinsă cu o tortiță din sârmă, am deschis-o și am intrat. Pe pragul de la ușă am văzut o bucățică de femeie, îngrămădită, dar cu ochii încolo și încoace așteptând. M-am apropiat de ea și m-a văzut. I-am pus în brațe puiul meu și m-am uitat în ochii ei. Erau la fel ca atunci când se bucura că mă vedea pe mine. M-am așezat pe prispă lângă ea… nu se mai sătura să se uite când la mine, când la ea. Mi-a spus: – Este leită tu și la fel de frumoasă! Cum o cheamă? – Ioana o cheamă, ca pe mata, bunică! – Ce mă bucur că are nume de sfânt. O să fie ocrotită de sfântul Ioan, toată viața! Ce bine că te-ai gândit să-i pui numele meu fetei tale. E frumoasă și uite ce lumină frumoasă are în ochi. Are ochii blânzi ca ai căprioarei. Fata asta seamănă cu tine, draga bunicii! O legăna în brațe și i se luminase chipul, îi șoptea un descântec la frunte, o întorcea pe spate, o masa ușor și iar o întorcea cu fața spre ea și o privea luminându-se la față. Eram fericită lângă bunica și parcă nu eram mama care-i prezentam fiica, ci eram copila de altădată care mă bucuram de prezența ei. Am auzit-o ca prin vis: – Tare mă bucur că ai venit acasă! Voiam mult să-ți cunosc fiica, s-o țin în brațe, s-o legăn și s-o mângâi. Nu se știe niciodată zilele omului! Și așa cum mă simt acum, cred că și ale mele sunt numărate, draga bunicii. Acum că v-am văzut o să-mi fie mai ușor să mă desprind de pământ… a oftat adânc: îmi tot apare în vis și chiar de o vreme bună, Ghiță, bunică-tu. I s-o fi urât și lui de atâta singurătate, mai știi! Mă uitam la ea. Ațipise cu fiica mea în brațe. Ioana dormea liniștită ca și în brațele mele. Îmi era atât de bine acolo. Afară amurgise, se simțea răcoarea de la Dunăre. Ușor i-am desprins degetele de pe fiica mea. M-a simțit: – Așa-i la bătrânețe, adormi când nici nu te-aștepți! Am intrat în casa bunicii, acolo unde mi-am petrecut aproape toată copilăria. Toate erau la locul lor: șalurile și gearurile colorate, șorțurile, galoșii pentru vremurile noroioase, cartea de rugăciuni, Icoana Maicii Domnului era la locul ei pe peretele dinspre răsărit și buchetul de busuioc pe măsuța din fața icoanei. M-am uitat în jur și am văzut și cartea veche de povești pe care bunica nu o înstrăinase încă, a vrut să citească din ea toți nepoții. Într-un colt, pe lângă galoșii cu care ieșea afară pe timp de ploaie, era și bastonul pe care i-l dăruisem când am fost în prima mea tabără de la munte. Am auzit că-mi spune ceva: – Știi ceva, Fată! Tare m-am bucurat că ai venit să mă vezi înainte să mă duc și eu să mă odihnesc. Acum că ai venit și că ți-am ținut puiul în brațe, mi s-a răcorit inima… hai, că s-a întunecat afară și până la maică-ta ai o bucată bună de mers. Te-o fi dorit și ea! Aș fi vrut să dorm cu bunica, dar am văzut-o neliniștită. Cred că nu voia s-o văd neputincioasă. În timp ce mă pregăteam de plecare am văzut o vecină de-a bunicii că se apropia de noi. Era vecina din spatele casei, Maria. – Ce bine că ai ajuns acasă, Angela! Mătușa Ioana de mult te așteaptă. Se temea că o să moară și nu o să apuce să-ți vadă fetița. Cred că acum a venit timpul să-și găsească și ea liniștea! Du-te fără grijă, că stau eu cu ea! Cu greutate am plecat spre casa mamei, mai mult fiindcă o văzusem agitată. Aveam inima grea ca o piatră. Simțeam că voia să fie singură și nu-i plăcea s-o văd așa. Mama mi-a spus că este bolnavă și că în fiecare seară fac cu rândul surorile, ba și câte o vecină, ca să aibă grijă de ea. – Pe tine, mamă, te așteaptă de mult! Nu voia să plece din lumea asta, până nu-ți vedea fiica. Acum te las acasă, eu mă duc să stau cu ea, a spus mama. Liniștită că bunica era pe mâini bune am adormit buștean. Dimineața am auzit un plâns înăbușit și niște vorbe șoptite. Era mama. Vorbea cu o mătușă: – Zi și tu, Gafițo! Poți să crezi că nu este Dumnezeu? Uite-te și tu! Săraca de ea, nu putea să închidă ochii, până nu o vedea pe micuța Ioana. A rezistat până a văzut-o. Acum s-a liniștit. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Hai, să-i facem rânduielile! Se duce și ea să se odihnească! Și acum, după atâta vreme, mă gândesc că bunica a înțeles că atunci era timpul să-și încheie socotelile lumești…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *