Și…totuși, necunoscutul!

Mama a fost și este încă o femeie  , sănătoasă ,chiar și acum la 92  de ani. De când mă știu…și”mă știu cam de mult,”era prima care ne pornea la treabă în fiecare dimineață și nu numai pe noi  ,copiii, ba chiar și  pe tatăl nostru . Și ca să nu credem  că se dădea șefă în casă, liniștea  micile noastre revolte și bombăneli în felul ei:

-Mamă ,să nu fiți supărate pe mine , că vă merge bine atunci când  mama  vă îndeamnă să faceți câte ceva prin curte și casă .De-asta mă trezesc în fiecare dimineață ca să încep ziua cu rugăciuni pe la icoane sau în gând pentru fiecare dintre voi ,să vă meargă bine toată ziua.

-Să știți de la mine, fetelor, că rugăciunea mamei e sfântă și are mare putere…

O lăsam să creadă ce zicea …dădeam din cap că am înțeles și că nu vom ieși din vorba ei ,numai că atunci când nu era de față îi spuneam ”inginera”.Aveam  grijă să nu ne audă,că dacă se supăra nu  prea era de glumă și ne mai mărea porția de treabă și tot la mâna mamei eram și cu ieșirile seara la joacă pe uliță sau pe margine cu prietenii.Planurile pe care le făcea pentru casă și curte  erau pe fiecare zi, iar unele  pe termen mai lung și cred acum că ce visa noaptea le plănuia ziua și așa ca din senin ne spunea:

Cuptorul de pâine trebuie refăcut că i s-a ars vatra și nu mai rumenește frumos pâinea sau plita din casă trebuia schimbată și că a văzut ea la o vecină un model tare frumos, curnicul pentru păsări era prea mic , că uite nu mai încap toate păsările în el și acolo în colțul casei ar merge construită o magazie pentru  alimente .Și așa ,ca un inginer care se respectă ,zăbovea mult la un plan ,îl gândea și numai după aceea dădea sarcină fiecăruia după putere (acolo eram și noi copiii băgați) și nu aveam niciun drept de retragere din proiectele mamei. Și-a păstrat obiceiul chiar si acum când suntem  toți  pe la casele noastre. Găsește ceva să ne spună sau că mai trebuia ceva pus acolo sau poate era mai bine așa ”ori când o să aveți bani mai cumpărați asta” și nu se lăsa până când nu-și dădea cu părerea.

La 92 de ani,mama are încă mintea verde și cum se spune acum ”la ea acasă”.Ne bucurăm pentru asta că nu ne dă prea mult de furcă și ne rugăm fiecare dintre noi,ca să semănăm cu ea .Totuși  am văzut  că în ultimele luni și mai ales după ce a împlinit 92 de ani este din ce în ce mai îngrijorată despre ce va fi  cu ea,chiar dacă ne-a promis că ajunge la 100 de ani .

Noi, fetele ei , am avut mare grijă de ea și,chiar dacă era puternică ,o feream să-i spunem tot,mai ales dacă unul dintre noi avea un necaz , una dintre  fiice, gineri sau nepoți, pentru că suferea tare mult.  În ultima vreme,de câte ori ajungeam acasă ,am văzut că pune câte o întrebare care o neliniștește despre viața de dincolo și mai ales mie, care în primăvara trecută am fost în pelerinaj prin locurile sfinte.M-au pus pe gânduri  întrebările ei directe uitându-se în ochii mei ca să-mi surprindă fața:

-Mamă,  tu ,care ai fost în Țara Sfântă  și ai văzut cu ochii tăi Mormântul Domnului Iissus Hristos, fiul lui Dumnezeu Tatăl,crezi că este o altă lume în cer, acolo unde ne ducem toți, atunci când ne vine rândul? …și nu și-a luat ochii de la mine ca să prindă tot ce spuneam (acum la bătrânețe ochii mamei s-au făcut albaștri din verzi). I-am răspuns repede ca să nu-i dau motive de îndoială . -Mamă, din ce-am văzut acolo la  locul Sfânt, sunt sigură că este Dumnezeu cu adevărat. Am văzut-o mulțumită și a continuat cu întrebările:

-Cum este acolo,mamă? Oamenii au aceleași obiceiuri cu ale noastre? Și dacă am văzut-o interesată am început să-i povestesc . Este așa cum îmi povesteai tu și bunica din Biblie, biserici cu turnuri înalte,înconjurate de ziduri din piatră cu porți mari .Acolo toate cetățile sunt construite din piatră,am văzut copaci bătrâni tare, am mers pe jos pe urmele fiului Iisus Hristos…drumul spre mormânt era și el tot de piatră și era lustruit  de câți oameni trecuseră spre Mormântul Sfânt. Alături de noi era puhoi de oameni  veniți din toate părțile lumii ,îmbrăcați în portul lor, unii abia mergeau, alții în cărucior ajutați de cineva din familie,tinere mame cu bebelușii în brațe  venite ca să aducă mulțumire că le-a ajutat să aibă copii și indiferent că unii își căutau sănătatea, că altii veneau să mulțumească pentru ajutorul primit pe fața fiecărui om se citea fericirea și i-am povestit totul așa cum am simțit și cu cât povesteam o vedeam pe mama cum se liniștea și se lumina la față.Cred că o cuprinsese frica de sfârșitul necunoscut și voia să se liniștească într-un fel.Încercăm să o liniștim așa cum știam mai bine și mai în glumă ,mai în serios  îi  aminteam de norocul  pe care-l are ca să trăiască așa mulți ani și nu oricum , ci sănătoși.Ne asculta și dădea din cap …

-Ehei, mamă…ce știți voi!

Bătrânețile sunt tare grele! Ca s-o înveselim îi spuneam:

-Lasă, lasă ,că  vrem și noi să avem așa bătrâneți !

Cu vorbele acestea o aduceam iar pe picioarele ei și ne făcea urarea :

-Să  dea Domnul să mă ajungeți și voi din urmă ,ba chiar să mă întreceți!

Si a continut mama ….

-Asta se poate doar cu credință în Dumnezeu și în ajutorul Lui.

Toată viața ei mama a fost și este credincioasă, dar nu habotnică. Ne-a crescut în iubirea pentru oameni ,bunătate , omenie și înțelegere pentru cei în nevoi. Chiar și acum ,la anii  pe care-i are face prescuri la biserică și asta de douăzeci de ani ,după ce a murit tata. Și acum se teme să ne lase singure ,chiar dacă noi, fiicele ei ,suntem la casele noastre , cu copii căsătoriți,cu nepoate,nepoți  ,ba chiar și o strănepoată.

Dacă mă întorc în timp și mă gândesc  la ea când era  mai tânără , îmi  amintesc că mama era o femeie cochetă și curată și își păstrează și acum aceste calități .

Am avut de la cine învăța !

Parcă o văd  cum se trezea dimineața se spăla pe față ,se pieptăna și îsi căuta haine frumoase cu care să se îmbrace , piesa de rezistență a gătelii ei era baticul colorat și vesel .Chiar dacă după găteală pleca cu vacile la cireadă,acolo unde se întâlnea  cu vecinile sau făcea chirpici la margine sau mergea prin sat cu ziua la sapă ,mama  mai întâi se spăla pe ochi,se gătea și se închina la icoana Maicii Domnului așezată spre Răsărit.Curioasă priveam printre gene ritualul de dimineață al mamei și  totuși speriată să nu mă trezească la treabă. Dar pentru mama, dimineața, când și soarele încă se mai întindea somnoros, era momentul de întâlnire cu vecinele la margine atunci când plecau cu văcuțele la cireadă. Acolo la margine (la pășune) și la prima oră a dimineții, departe de cei ai casei, dezbăteau de-a fir -a -păr tot ce aflaseră din sat, de la deal sau de la vale, ce era de făcut într-o situație anume, cum ar fi mai bine s-o ajute pe cutare și tot așa. În ultimul timp și mai ales după ce a împlinit 90 ani, mama a început să aibă niște temeri despre moarte, cum este dincolo. Și grija cu care și-a pregătit lada cu lucrurile necesare atunci când va veni timpul pentru ultimul drum m-a uimit! Teama ei cea mai mare este cum vor sta hainele pe ea și cum va fi îmbrăcată atunci. Adevărul este că de câțiva ani îi reînnoim garderoba și am găsit că cel mai bun moment pentru asta, este ziua de 14 septembrie, Ziua Crucii în calendar și când o sărbătorim de ziua ei și așa nu o să se prindă că de fapt, noi, fetele ei, îi mai cumpărăm câte un lucru de trebuință pentru atunci când nu ne-ar fi capul la asta. Și într-una din zilele când ne adunaserăm acasă, mama ne-a luat mai pe ocolite că vrea să încerce hainele toate ca să vadă dacă nu i-au rămas mici sau nu-i mai vin bine sau îi sunt mari și ca să vadă cu ochii ei cum stau pe ea. Ca să fie mai convingătoare ne-a spus:

-Să știți, mama, că omul trebuie să plece demn de pe lumea asta la drumul cel lung. Și chiar dacă nu o să văd atunci, eu vreau să știu dinainte cum o să fiu îmbrăcată și să fiu sigură că n-o să am hainele aruncate pe mine ca pe gard, cum am mai văzut la alte femei din sat, care din cauza bătrâneții sau a bolii slăbiseră tare.

Cu o zi înainte de a ajunge și noi la sat (cei care locuim înTulcea) și chiar de la prima oră, a scos hainele la aerisit, ajutată de sora noastră, Daniela, care locuiește cu mama și după ce ne-a omenit cu ce aveau mai bun în curtea lor și răsfățat cu mâncăruri care știau că ne plac mai mult și chiar făcute special pentru fiecare, ne-a lăsat să ne tragem puțin sufletul și a început marea găteală.

Dorința mamei spusă mai mult în șoaptă a fost că vrea să fie doar cu fetele ei, a fost chiar un moment emoționant, și totuși mă uitam la mama cât de fericită era, parcă se pregătea de o mare petrecere. Lua pe rând câte un costum pe care il dădea sora noastră și după ce se îmbrăca cu el, se uita atentă în oglinda mare de pe perete și se învârtea când într-o parte, când în cealaltă, apoi se așeza pe scaun ca să nu fie prea strâmt taiorul se mai uita ca fusta să nu fie prea lungă  sau mânecile și începea comentariile:

-Nu vă mirați de asta, mamă, vedeți doar cât am descrescut și lumea nu ar râde de mine, ci de voi .

-M-aș întoarce în mormânt de supărare, fetele mamei. ca să râdă cineva de voi, bucățele rupte din mine! Iar noi cu ochii în lacrimi, îi dădeam să încerce costumele unul câte unul și mama își alegea cu ce să se îmbrace și după ce se îmbrăca spunea:

-Ăsta este prea larg, ăsta prea strâmt.

După care începea să comenteze culoarea costumului. Mamei nu- i plăceau culorile închise, așa că le-a dat deoparte pe cele negre, gri sau grena și imediat a venit cu motivația.

-Credeți-mă, fetelor, că la toate înmormântările unde am fost, toate femeile mai în vâstă erau îmbrăcate în culori închise. S-a mai uitat prin haine și până la urmă a ales un costum de culoare verde, ca să fie mai altfel decât celelalte femei din sat, așa cum a făcut toată viața.

Ce ne mai liniștește acum este că aceste îngrijorări le are mai mult iarna sau atunci când aude că a mai murit cineva din sat. În restul timpului își trăiește viața normal , robotind pe lângă casă cu mâncarea sau grădinăritul  ,iar dimineața și seara când este mai răcoare, pigulește iarba  pe care o aruncă la păsări ca să se ouă în fiecare zi (cum spune mama). La amiază, când soarele dogorăște ,intră în casă și după ce mănâncă se odihnește un pic după ce spune:

”Cât e boierul de mic, după masa doarme un pic„ și după o mică odihnă, se apucă de împletit  ciorapi, totoși, pieptare pentru fiecare ,dintre noi ,să ne ajungă și pentru iernile care vor veni. Odată cu deșiratul ghemului se înșiruie și gândurile mamei. Oare la ce s-o gândi ?

Cum a venit primăvara, a primit un restart de la vremea frumoasă, ciripitul păsărilor prin pomii din grădină, cotcodăcitul vesel al găinilor și a  mai uitat uitat de gândurile care-i ocupa timpul iarna. Acum este mai veselă și alege semințe, le sortează și se pregătește și de o mică fermă de puișori, rățuște și boboci, mai ocolește grajdurile ca să vadă ca nu cumva să apară un vițeluș, adună ouăle din cuibare chiar dacă nimerește și cuibarul.

Sperăm ca mama să se țină de cuvânt și să ajungă la 100 ani. Ca să-i dăm un imbold i-am promis că atunci când împlinește anii, în bătătura casei noastre o să cânte cea mai tare formație de lăutari, frații Biciog, finii ei.

Si o să invităm tot satul să joace hora în curtea noastră. Am văzut-o cum s-a înseninat la față și cred că atunci a trimis o rugă spre Dumnezeu ca să-i îndeplinească dorința.

Și în speranța că o va ajuta spunem și noi:

„ Doamne Ajută„!