Din gândurile mamei…

Din gândurile mamei…

Și…totuși, necunoscutul!

Mama a fost și este încă o femeie  , sănătoasă ,chiar și acum la 92  de ani. De când mă știu…și”mă știu cam de mult,”era prima care ne pornea la treabă în fiecare dimineață și nu numai pe noi  ,copiii, ba chiar și  pe tatăl nostru . Și ca să nu credem  că se dădea șefă în casă, liniștea  micile noastre revolte și bombăneli în felul ei:

-Mamă ,să nu fiți supărate pe mine , că vă merge bine atunci când  mama  vă îndeamnă să faceți câte ceva prin curte și casă .De-asta mă trezesc în fiecare dimineață ca să încep ziua cu rugăciuni pe la icoane sau în gând pentru fiecare dintre voi ,să vă meargă bine toată ziua.

-Să știți de la mine, fetelor, că rugăciunea mamei e sfântă și are mare putere…

O lăsam să creadă ce zicea …dădeam din cap că am înțeles și că nu vom ieși din vorba ei ,numai că atunci când nu era de față îi spuneam ”inginera”.Aveam  grijă să nu ne audă,că dacă se supăra nu  prea era de glumă și ne mai mărea porția de treabă și tot la mâna mamei eram și cu ieșirile seara la joacă pe uliță sau pe margine cu prietenii.Planurile pe care le făcea pentru casă și curte  erau pe fiecare zi, iar unele  pe termen mai lung și cred acum că ce visa noaptea le plănuia ziua și așa ca din senin ne spunea:

Cuptorul de pâine trebuie refăcut că i s-a ars vatra și nu mai rumenește frumos pâinea sau plita din casă trebuia schimbată și că a văzut ea la o vecină un model tare frumos, curnicul pentru păsări era prea mic , că uite nu mai încap toate păsările în el și acolo în colțul casei ar merge construită o magazie pentru  alimente .Și așa ,ca un inginer care se respectă ,zăbovea mult la un plan ,îl gândea și numai după aceea dădea sarcină fiecăruia după putere (acolo eram și noi copiii băgați) și nu aveam niciun drept de retragere din proiectele mamei. Și-a păstrat obiceiul chiar si acum când suntem  toți  pe la casele noastre. Găsește ceva să ne spună sau că mai trebuia ceva pus acolo sau poate era mai bine așa ”ori când o să aveți bani mai cumpărați asta” și nu se lăsa până când nu-și dădea cu părerea.

La 92 de ani,mama are încă mintea verde și cum se spune acum ”la ea acasă”.Ne bucurăm pentru asta că nu ne dă prea mult de furcă și ne rugăm fiecare dintre noi,ca să semănăm cu ea .Totuși  am văzut  că în ultimele luni și mai ales după ce a împlinit 92 de ani este din ce în ce mai îngrijorată despre ce va fi  cu ea,chiar dacă ne-a promis că ajunge la 100 de ani .

Noi, fetele ei , am avut mare grijă de ea și,chiar dacă era puternică ,o feream să-i spunem tot,mai ales dacă unul dintre noi avea un necaz , una dintre  fiice, gineri sau nepoți, pentru că suferea tare mult.  În ultima vreme,de câte ori ajungeam acasă ,am văzut că pune câte o întrebare care o neliniștește despre viața de dincolo și mai ales mie, care în primăvara trecută am fost în pelerinaj prin locurile sfinte.M-au pus pe gânduri  întrebările ei directe uitându-se în ochii mei ca să-mi surprindă fața:

-Mamă,  tu ,care ai fost în Țara Sfântă  și ai văzut cu ochii tăi Mormântul Domnului Iissus Hristos, fiul lui Dumnezeu Tatăl,crezi că este o altă lume în cer, acolo unde ne ducem toți, atunci când ne vine rândul? …și nu și-a luat ochii de la mine ca să prindă tot ce spuneam (acum la bătrânețe ochii mamei s-au făcut albaștri din verzi). I-am răspuns repede ca să nu-i dau motive de îndoială . -Mamă, din ce-am văzut acolo la  locul Sfânt, sunt sigură că este Dumnezeu cu adevărat. Am văzut-o mulțumită și a continuat cu întrebările:

-Cum este acolo,mamă? Oamenii au aceleași obiceiuri cu ale noastre? Și dacă am văzut-o interesată am început să-i povestesc . Este așa cum îmi povesteai tu și bunica din Biblie, biserici cu turnuri înalte,înconjurate de ziduri din piatră cu porți mari .Acolo toate cetățile sunt construite din piatră,am văzut copaci bătrâni tare, am mers pe jos pe urmele fiului Iisus Hristos…drumul spre mormânt era și el tot de piatră și era lustruit  de câți oameni trecuseră spre Mormântul Sfânt. Alături de noi era puhoi de oameni  veniți din toate părțile lumii ,îmbrăcați în portul lor, unii abia mergeau, alții în cărucior ajutați de cineva din familie,tinere mame cu bebelușii în brațe  venite ca să aducă mulțumire că le-a ajutat să aibă copii și indiferent că unii își căutau sănătatea, că altii veneau să mulțumească pentru ajutorul primit pe fața fiecărui om se citea fericirea și i-am povestit totul așa cum am simțit și cu cât povesteam o vedeam pe mama cum se liniștea și se lumina la față.Cred că o cuprinsese frica de sfârșitul necunoscut și voia să se liniștească într-un fel.Încercăm să o liniștim așa cum știam mai bine și mai în glumă ,mai în serios  îi  aminteam de norocul  pe care-l are ca să trăiască așa mulți ani și nu oricum , ci sănătoși.Ne asculta și dădea din cap …

-Ehei, mamă…ce știți voi!

Bătrânețile sunt tare grele! Ca s-o înveselim îi spuneam:

-Lasă, lasă ,că  vrem și noi să avem așa bătrâneți !

Cu vorbele acestea o aduceam iar pe picioarele ei și ne făcea urarea :

-Să  dea Domnul să mă ajungeți și voi din urmă ,ba chiar să mă întreceți!

Si a continut mama ….

-Asta se poate doar cu credință în Dumnezeu și în ajutorul Lui.

Toată viața ei mama a fost și este credincioasă, dar nu habotnică. Ne-a crescut în iubirea pentru oameni ,bunătate , omenie și înțelegere pentru cei în nevoi. Chiar și acum ,la anii  pe care-i are face prescuri la biserică și asta de douăzeci de ani ,după ce a murit tata. Și acum se teme să ne lase singure ,chiar dacă noi, fiicele ei ,suntem la casele noastre , cu copii căsătoriți,cu nepoate,nepoți  ,ba chiar și o strănepoată.

Dacă mă întorc în timp și mă gândesc  la ea când era  mai tânără , îmi  amintesc că mama era o femeie cochetă și curată și își păstrează și acum aceste calități .

Am avut de la cine învăța !

Parcă o văd  cum se trezea dimineața se spăla pe față ,se pieptăna și îsi căuta haine frumoase cu care să se îmbrace , piesa de rezistență a gătelii ei era baticul colorat și vesel .Chiar dacă după găteală pleca cu vacile la cireadă,acolo unde se întâlnea  cu vecinile sau făcea chirpici la margine sau mergea prin sat cu ziua la sapă ,mama  mai întâi se spăla pe ochi,se gătea și se închina la icoana Maicii Domnului așezată spre Răsărit.Curioasă priveam printre gene ritualul de dimineață al mamei și  totuși speriată să nu mă trezească la treabă. Dar pentru mama, dimineața, când și soarele încă se mai întindea somnoros, era momentul de întâlnire cu vecinele la margine atunci când plecau cu văcuțele la cireadă. Acolo la margine (la pășune) și la prima oră a dimineții, departe de cei ai casei, dezbăteau de-a fir -a -păr tot ce aflaseră din sat, de la deal sau de la vale, ce era de făcut într-o situație anume, cum ar fi mai bine s-o ajute pe cutare și tot așa. În ultimul timp și mai ales după ce a împlinit 90 ani, mama a început să aibă niște temeri despre moarte, cum este dincolo. Și grija cu care și-a pregătit lada cu lucrurile necesare atunci când va veni timpul pentru ultimul drum m-a uimit! Teama ei cea mai mare este cum vor sta hainele pe ea și cum va fi îmbrăcată atunci. Adevărul este că de câțiva ani îi reînnoim garderoba și am găsit că cel mai bun moment pentru asta, este ziua de 14 septembrie, Ziua Crucii în calendar și când o sărbătorim de ziua ei și așa nu o să se prindă că de fapt, noi, fetele ei, îi mai cumpărăm câte un lucru de trebuință pentru atunci când nu ne-ar fi capul la asta. Și într-una din zilele când ne adunaserăm acasă, mama ne-a luat mai pe ocolite că vrea să încerce hainele toate ca să vadă dacă nu i-au rămas mici sau nu-i mai vin bine sau îi sunt mari și ca să vadă cu ochii ei cum stau pe ea. Ca să fie mai convingătoare ne-a spus:

-Să știți, mama, că omul trebuie să plece demn de pe lumea asta la drumul cel lung. Și chiar dacă nu o să văd atunci, eu vreau să știu dinainte cum o să fiu îmbrăcată și să fiu sigură că n-o să am hainele aruncate pe mine ca pe gard, cum am mai văzut la alte femei din sat, care din cauza bătrâneții sau a bolii slăbiseră tare.

Cu o zi înainte de a ajunge și noi la sat (cei care locuim înTulcea) și chiar de la prima oră, a scos hainele la aerisit, ajutată de sora noastră, Daniela, care locuiește cu mama și după ce ne-a omenit cu ce aveau mai bun în curtea lor și răsfățat cu mâncăruri care știau că ne plac mai mult și chiar făcute special pentru fiecare, ne-a lăsat să ne tragem puțin sufletul și a început marea găteală.

Dorința mamei spusă mai mult în șoaptă a fost că vrea să fie doar cu fetele ei, a fost chiar un moment emoționant, și totuși mă uitam la mama cât de fericită era, parcă se pregătea de o mare petrecere. Lua pe rând câte un costum pe care il dădea sora noastră și după ce se îmbrăca cu el, se uita atentă în oglinda mare de pe perete și se învârtea când într-o parte, când în cealaltă, apoi se așeza pe scaun ca să nu fie prea strâmt taiorul se mai uita ca fusta să nu fie prea lungă  sau mânecile și începea comentariile:

-Nu vă mirați de asta, mamă, vedeți doar cât am descrescut și lumea nu ar râde de mine, ci de voi .

-M-aș întoarce în mormânt de supărare, fetele mamei. ca să râdă cineva de voi, bucățele rupte din mine! Iar noi cu ochii în lacrimi, îi dădeam să încerce costumele unul câte unul și mama își alegea cu ce să se îmbrace și după ce se îmbrăca spunea:

-Ăsta este prea larg, ăsta prea strâmt.

După care începea să comenteze culoarea costumului. Mamei nu- i plăceau culorile închise, așa că le-a dat deoparte pe cele negre, gri sau grena și imediat a venit cu motivația.

-Credeți-mă, fetelor, că la toate înmormântările unde am fost, toate femeile mai în vâstă erau îmbrăcate în culori închise. S-a mai uitat prin haine și până la urmă a ales un costum de culoare verde, ca să fie mai altfel decât celelalte femei din sat, așa cum a făcut toată viața.

Ce ne mai liniștește acum este că aceste îngrijorări le are mai mult iarna sau atunci când aude că a mai murit cineva din sat. În restul timpului își trăiește viața normal , robotind pe lângă casă cu mâncarea sau grădinăritul  ,iar dimineața și seara când este mai răcoare, pigulește iarba  pe care o aruncă la păsări ca să se ouă în fiecare zi (cum spune mama). La amiază, când soarele dogorăște ,intră în casă și după ce mănâncă se odihnește un pic după ce spune:

”Cât e boierul de mic, după masa doarme un pic„ și după o mică odihnă, se apucă de împletit  ciorapi, totoși, pieptare pentru fiecare ,dintre noi ,să ne ajungă și pentru iernile care vor veni. Odată cu deșiratul ghemului se înșiruie și gândurile mamei. Oare la ce s-o gândi ?

Cum a venit primăvara, a primit un restart de la vremea frumoasă, ciripitul păsărilor prin pomii din grădină, cotcodăcitul vesel al găinilor și a  mai uitat uitat de gândurile care-i ocupa timpul iarna. Acum este mai veselă și alege semințe, le sortează și se pregătește și de o mică fermă de puișori, rățuște și boboci, mai ocolește grajdurile ca să vadă ca nu cumva să apară un vițeluș, adună ouăle din cuibare chiar dacă nimerește și cuibarul.

Sperăm ca mama să se țină de cuvânt și să ajungă la 100 ani. Ca să-i dăm un imbold i-am promis că atunci când împlinește anii, în bătătura casei noastre o să cânte cea mai tare formație de lăutari, frații Biciog, finii ei.

Si o să invităm tot satul să joace hora în curtea noastră. Am văzut-o cum s-a înseninat la față și cred că atunci a trimis o rugă spre Dumnezeu ca să-i îndeplinească dorința.

Și în speranța că o va ajuta spunem și noi:

„ Doamne Ajută„!

 

 

Brs_0980

Articole similare

BUNICA IOANA ȘI FIRELE NEVĂZUTE ALE IUBIRII Anul trecut, prin luna octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, am plecat la sat ca să-l conducem pe ultimul drum pe unchiul Ștefan, fratele mamei. Dacă moartea unchiului nu ar fi fost un moment trist, ar fi semănat cu o întâlnire ca altădată, când ne adunam toată familia, de la mic la mare, în curtea bunicii. Și în ziua aceea ne strânseserăm aproape toți. Numai că acum se adunaseră și prietenii, vecinii, bătrânii, ba și tinerii care mai rămăseseră în sat. Veneau în grupuri de câte doi, trei, după cât de bine se aveau între ei, ba de la Vale sau de la Deal, îmbrăcați în haine negre mai ales femeile care, pe lângă hainele negre, erau acoperite pe cap cu batice tinerele și cu gearuri de culoare neagră femeile în vârstă. Mergeau încet, ba mai oprindu-se pe la o poartă să-i aștepte pe Moș Vasile și pe Baba Maria sau pe alți bătrâni prieteni vechi de familie. În drumul spre casa răposatului își aminteau despre el că a fost un om bun și săritor la nevoile celorlalți. Îsi aminteau și din tinerețile lui că era aprig când se supăra, dar altfel era un om „pâinea lui Dumnezeu”. – Păi nu-ti amintești, măi Vasile, cum era și nea Ghiță, tatăl lui? „Așchia nu sare departe de tăietor”, așa era și Ștefan, se aprindea ca un foc de paie și la fel de repede se stingea. Răposata mamă-sa, baba Ioana, era o femeie blândă și cu mâinile ei a lecuit atâția copii. Mergeau încet oprindu-se din când în când să mai aștepte pe câte cineva. Știau că acela era ultimul lui drum și voiau să-l conducă fără grabă. Își aminteau de tinerețile lor, dar și de cei care s-au dus. Timpul era frumos și toamna se făcea încă simțită. Aerul era parfumat cu arome înțepătore de la vinul încă nestat din fiert, gutuile încă cu puful pe ele atârnau de crengile deja desfrunzite și parcă nu-și mai găseau locul acolo. Prin bolta de viță de vie ciorchinii brumării așteptau să fie culeși, iar pe gardul de la intrarea în grădină atârnau tărtăcuțele pestrițe tocmai bune ca să fie făcute pâlnii pentru pus vinul în butoaie. Eram în curtea bunicii și parcă mă vedeam copila de-atunci. Mi-am aruncat ochii spre drum și am văzut cum veneau în grupuri vecinii, prietenii și rudele îndoliate ca să-l conducă pe ultimul drum pe unchiul nostru, fratele, tatăl verișorilor noștri și bunicul nepoților. Cu o săptămână în urmă, când am fost acasă la ai mei, am trecut și pe la el ca să-l văd. Era de nerecunoscut. Refuza să mănânce și slăbise mult. Era lucid și am stat de vorbă cu el mai mult. Mi-a spus că vrea să moară ca să fie împreună cu soția lui, Tudorița, fără de care nu mai poate să trăiască. Am plâns amândoi. Știam că orice i-aș fi spus nu-l întorceam de la ce își pusese în gând. Când ne-am despărțit am știut că-l vedeam pentru ultima dată. Și iată-mă după numai o săptămână, eram din nou la el, dar de data asta ca să-l conducem acolo unde-și dorea cel mai mult… În camera unde se pregăteau cele trebuincioase pentru înmormântare, am văzut într-un cui atârnat bastonul bunicii pe care-l folosea și unchiul, dar numai prin curte, atunci când nu era văzut de nimeni pentru că nu-i plăcea să știe lumea că este nevolnic. Parcă trăiam un vis! Eram între oameni, dar nu eram acolo… zumzetul, poveștile din viața și copilăria unchiului: – Îți amintești, Ioano, când Fănel a adus-o pe Tudorița acasă? Doamne, ce se mai iubeau! a spus una din vecine. Dusă pe gânduri ascultam și cu ochii vedeam întâmplări de atunci și chiar nu știu de unde și până unde mi-a venit această amintire, mă gândesc că poate moartea unchiului a făcut legătura cu moartea bunicii. Plecasem de ceva vreme de acasă, din satul unde eram educatoare. Într-un fel, am fost nevoită să fac asta și să merg la oraș, acolo unde își începuse serviciul soțul meu. Mama a fost cea care m-a încurajat să plec, deși tot ea a fost cea care a dorit mult să fiu educatoare în sat. Mirată, mă uitam la mama cum de mă îndeamnă să las satul unde îmi începusem activitatea. Ca să mă convingă că este alegerea cea mai bună mi-a spus: – Crezi, mamă, că te-aș îndemna să faci asta, după cât mi-am dorit atât să vii in sat educatoare? Dar acum e altceva, fată! Ești măritată și să știi de la mine că o pereche de tineri și mai ales la începutul căsătoriei este bine să fie împreună, să se cunoască și să crească ca o pâine bună de la plămadă până la coacere. Așa că m-am luat după mama, am făcut cerere la Inspectoratul Școlar și am fost detașată la o grădiniță din oraș. Adevărul este că mi-a părut rău să plec din sat. Mă atașasem de copiii din satul unde am crescut și eu. Însă m-am putut rupe cumva mai ușor, pentru că generația pe care o lăsam în toamna următoare mergea la școală. Cel mai greu mi-a fost să mă despart de bunica Ioana. Mă întâlneam cu ea în fiecare zi după ce terminam orele. Mâncam împreună și după masă stăteam la vorbă amândouă până târziu. Vorbeam cu ea despre orice și tot ce-mi spunea mă liniștea. În ultimul timp, căutam un moment potrivit ca să-i zic de plecarea mea. Ocazia a venit când nici nu mă așteptam. Într-una din zile, eram la masă ca în fiecare zi după ce îmi terminasem orele. Mi-a luat mult timp ca să-mi fac curaj și să-i spun că o să plec la Tulcea cu serviciul. Am crezut că o să se sperie, dar bunica, cu voce calmă, m-a încurajat: – Nu-i nimic, draga bunicii! Lasă-mă pe mine, tu du-te unde crezi că îți este mai bine. Să știi că fiecare pui are zborul lui. Și liniștită după încrederea pe care mi-a dat-o, am plecat acolo unde îmi era locul, lângă soțul meu. Orașul ne-a deschis alte oportunități față de sat. Imediat ce am ajuns la oraș am primit prin serviciul soțului un apartament nou. Ne-am bucurat ca niște copii. Aveam casa noastră și chiar dacă dormeam pe saltea, încă nu aveam pat, și la lumina unei lanterne pe baterie (pe care o păstrăm și acum ca pe un obiect de suflet) eram atât de fericiți că nu-mi găsesc cuvintele ca să arăt bucuria pe care o trăiam. Ce mai, intraserăm în viața orașului! Ne făcuserăm prieteni noi, ne plimbam pe faleza Dunării, ne vizitau și le răspundeam la vizită. La două săptămâni mergeam acasă, de unde ne făceam provizii. De fiecare dată când ajungeam acolo, treceam și pe la bunica. Vedeam că mai îmbătrânise de când am plecat de acasă. Era mai reținută chiar și față de mine. Ca să spun drept, nouă orașul ne pria și ne-a deschis drumul spre altă viață. În grădinița unde lucram erau mai multe colective de copii și lucram pe grupe de vârstă. Trebuia să lupți ca să fii în grația părinților, a copiilor, dar și a colectivului de educatoare. De asta nu-mi era frică, știam că eram iubită de copii și părinți, iar între noi, colegele, era o întrecere și o luptă ca să-ți păstrezi locul de frunte pe care ți-l câștigaseși… Ca familie, ne mergea bine, ne iubeam și așteptam să fim părinți. Și în una din zilele de vară, a lunii iulie, călduroasă, chiar caniculară ajunseserăm fericiții părinți ai unei fetițe. Nu am stat prea mult să ne gândim la ce nume să-i dăm și am strigat-o pe nume, Ioana, după numele bunicii și al tatălui meu. Eram atât de fericiți de zici că trăiam într-o poveste. Când Oana (așa o răsfățam) avea aproape trei luni, am început să o visez tot mai des pe bunica Ioana. Îmi apărea în vis în tot felul de împrejurări: când era veselă prin curte certând în felul ei un pui mai zburdalnic care se depărtase de mama lui sau eram cu ea prin grădină arătându-mi câte ceva așa cum făcea când Dunărea era agitată sau norii erau prea jos. Seară de seară o aveam în vizită pe bunica. În una din seri mi-a apărut în vis tristă tare. Era la ea acasă. Stătea rezemată de poartă și se uita lung când la deal, când la vale. Mi-am dat seama că aștepta pe cineva. În vis am întrebat-o: – Tu ce faci, bunică? – Ce să fac, fată dragă? Aștept să vină vaporul de la Tulcea, că poate vii și tu cu el. Tare te-am dorit, fată! Vreau să te văd și să-ți țin puiul în brațe așa cum te țineam și pe tine. Vreau să o legăn, să o miros, să-i pun mâna pe cap ca să fie apărată de toate relele din lumea asta, care nu mai este ca cea dinainte. M-am trezit speriată și cum era sâmbătă, am pregătit câte ceva pentru fiecare și am plecat la sat. Eram agitată și parcă nu îmi mai găseam locul nicăieri. Parcă nu mai voiam să plec și imediat îmi venea să zbor ca să ajung mai repede la ea. Luptele se dădeau doar în mine. În ziua hotărâtă am plecat la vapor și de-acolo spre sat. Nu știu cum am ajuns la bunica, dar când aproape să ajung în fața porții mi se muiaseră picioarele, am deschis portița, era la fel ca înainte prinsă cu o tortiță din sârmă, am deschis-o și am intrat. Pe pragul de la ușă am văzut o bucățică de femeie, îngrămădită, dar cu ochii încolo și încoace așteptând. M-am apropiat de ea și m-a văzut. I-am pus în brațe puiul meu și m-am uitat în ochii ei. Erau la fel ca atunci când se bucura că mă vedea pe mine. M-am așezat pe prispă lângă ea… nu se mai sătura să se uite când la mine, când la ea. Mi-a spus: – Este leită tu și la fel de frumoasă! Cum o cheamă? – Ioana o cheamă, ca pe mata, bunică! – Ce mă bucur că are nume de sfânt. O să fie ocrotită de sfântul Ioan, toată viața! Ce bine că te-ai gândit să-i pui numele meu fetei tale. E frumoasă și uite ce lumină frumoasă are în ochi. Are ochii blânzi ca ai căprioarei. Fata asta seamănă cu tine, draga bunicii! O legăna în brațe și i se luminase chipul, îi șoptea un descântec la frunte, o întorcea pe spate, o masa ușor și iar o întorcea cu fața spre ea și o privea luminându-se la față. Eram fericită lângă bunica și parcă nu eram mama care-i prezentam fiica, ci eram copila de altădată care mă bucuram de prezența ei. Am auzit-o ca prin vis: – Tare mă bucur că ai venit acasă! Voiam mult să-ți cunosc fiica, s-o țin în brațe, s-o legăn și s-o mângâi. Nu se știe niciodată zilele omului! Și așa cum mă simt acum, cred că și ale mele sunt numărate, draga bunicii. Acum că v-am văzut o să-mi fie mai ușor să mă desprind de pământ… a oftat adânc: îmi tot apare în vis și chiar de o vreme bună, Ghiță, bunică-tu. I s-o fi urât și lui de atâta singurătate, mai știi! Mă uitam la ea. Ațipise cu fiica mea în brațe. Ioana dormea liniștită ca și în brațele mele. Îmi era atât de bine acolo. Afară amurgise, se simțea răcoarea de la Dunăre. Ușor i-am desprins degetele de pe fiica mea. M-a simțit: – Așa-i la bătrânețe, adormi când nici nu te-aștepți! Am intrat în casa bunicii, acolo unde mi-am petrecut aproape toată copilăria. Toate erau la locul lor: șalurile și gearurile colorate, șorțurile, galoșii pentru vremurile noroioase, cartea de rugăciuni, Icoana Maicii Domnului era la locul ei pe peretele dinspre răsărit și buchetul de busuioc pe măsuța din fața icoanei. M-am uitat în jur și am văzut și cartea veche de povești pe care bunica nu o înstrăinase încă, a vrut să citească din ea toți nepoții. Într-un colt, pe lângă galoșii cu care ieșea afară pe timp de ploaie, era și bastonul pe care i-l dăruisem când am fost în prima mea tabără de la munte. Am auzit că-mi spune ceva: – Știi ceva, Fată! Tare m-am bucurat că ai venit să mă vezi înainte să mă duc și eu să mă odihnesc. Acum că ai venit și că ți-am ținut puiul în brațe, mi s-a răcorit inima… hai, că s-a întunecat afară și până la maică-ta ai o bucată bună de mers. Te-o fi dorit și ea! Aș fi vrut să dorm cu bunica, dar am văzut-o neliniștită. Cred că nu voia s-o văd neputincioasă. În timp ce mă pregăteam de plecare am văzut o vecină de-a bunicii că se apropia de noi. Era vecina din spatele casei, Maria. – Ce bine că ai ajuns acasă, Angela! Mătușa Ioana de mult te așteaptă. Se temea că o să moară și nu o să apuce să-ți vadă fetița. Cred că acum a venit timpul să-și găsească și ea liniștea! Du-te fără grijă, că stau eu cu ea! Cu greutate am plecat spre casa mamei, mai mult fiindcă o văzusem agitată. Aveam inima grea ca o piatră. Simțeam că voia să fie singură și nu-i plăcea s-o văd așa. Mama mi-a spus că este bolnavă și că în fiecare seară fac cu rândul surorile, ba și câte o vecină, ca să aibă grijă de ea. – Pe tine, mamă, te așteaptă de mult! Nu voia să plece din lumea asta, până nu-ți vedea fiica. Acum te las acasă, eu mă duc să stau cu ea, a spus mama. Liniștită că bunica era pe mâini bune am adormit buștean. Dimineața am auzit un plâns înăbușit și niște vorbe șoptite. Era mama. Vorbea cu o mătușă: – Zi și tu, Gafițo! Poți să crezi că nu este Dumnezeu? Uite-te și tu! Săraca de ea, nu putea să închidă ochii, până nu o vedea pe micuța Ioana. A rezistat până a văzut-o. Acum s-a liniștit. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Hai, să-i facem rânduielile! Se duce și ea să se odihnească! Și acum, după atâta vreme, mă gândesc că bunica a înțeles că atunci era timpul să-și încheie socotelile lumești…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *